amintiri de demult. Aşa că m-am mutat în vechea mea baracă din fundul curţii. Am plătit câţiva muncitori să-mi instaleze curent electric, astfel încât să am o lumină la care să citesc şi un ventilator care să facă răcoare vara. În ceea ce priveşte spaţiul, nu aveam nevoie de prea mult. Bunurile mele erau un pat, nişte haine şi cutia cu desenele lui Suleiman. Ştiu că s-ar putea să vi se pară straniu, domnule Markos. Da, casa şi tot ce era în ea îmi aparţineau legal, dar nu aveam acel simţ veritabil de proprietate asupra lor şi ştiam că niciodată nu-l voi avea.

Am citit puţin, erau cărţi pe care le luasem din vechiul birou al lui Suleiman. După ce terminam de citit una, o puneam la loc. Am plantat câteva roşii şi câteva fire de mentă. Mă plimbam prin cartier, dar adesea genunchii începeau să mă doară înainte să fi trecut de două blocuri, obligându-mă să mă întorc acasă. Uneori aduceam un scaun în grădină şi stăteam acolo, aşteptând să treacă timpul. Nu eram ca Suleiman: nu mi se potrivea deloc singurătatea.

Apoi, într-o zi din 2002, am auzit soneria de la porţile din faţă.

Talibanii fuseseră pe atunci izgoniţi de Alianţa Nordică, iar în Afganistan veniseră americanii. Mii de ajutoare din toată lumea veneau spre Kabul ca să construiască şcoli, clinici, să repare străzi şi canale de irigaţie, să aducă mâncare, să asigure adăpost şi locuri de muncă.

Translatorul care vă însoţea era un tânăr afgan din zonă, care purta o jachetă mov deschis şi ochelari de soare. A întrebat de stăpânul casei. Între voi a avut loc un schimb de priviri când i-am spus translatorului că vorbeşte cu proprietarul. Mi-a zâmbit cu aroganţă şi mi-a spus:

— Nu, Kaka, proprietarul. V-am invitat pe amândoi la ceai.

Conversaţia care a urmat la o ceaşcă de ceai verde, în ceea ce mai supravieţuise din verandă, s-a desfăşurat în farsi – după cum ştiţi, domnule Markos, am învăţat puţină engleză în cei şapte ani care au trecut de atunci, în mare parte sub îndrumarea dumneavoastră şi graţie generozităţii dumneavoastră. Mi-aţi spus prin translator că sunteţi din Tinos, o insulă din Grecia. Eraţi chirurg, făceaţi parte dintr-un grup de medici ce venise la Kabul să-i opereze pe copiii care suferiseră răni faciale. Spuneaţi că dumneavoastră şi colegii dumneavoastră aveţi nevoie de o reşedinţă, o pensiune, cum se spunea mai nou.

M-aţi întrebat cât v-aş cere chirie.

Iar eu v-am răspuns că nimic.

Încă îmi amintesc cum aţi clipit după ce tânărul în jachetă mov v-a tradus. Aţi repetat întrebarea, gândindu-vă că poate am înţeles greşit.

Translatorul s-a aşezat pe marginea scaunului şi s-a aplecat spre mine. Îmi vorbea pe un ton confidenţial. M-a întrebat dacă nu mai sunt în toate minţile, dacă am idee cât e dispus să plătească grupul dumneavoastră, dacă aveam habar la cât ajunseseră chiriile la Kabul. Spunea că era vorba de o sumă considerabilă.

I-am spus să-şi scoată ochelarii de soare când vorbeşte cu un om mai în vârstă. Apoi l-am îndemnat să-şi facă meseria, cea de translator, în loc să-mi dea sfaturi, şi m-am întors la dumneavoastră, oferindu-vă un motiv care nu era unul personal, dintre multele mele motive.

— V-aţi părăsit ţara, am spus, prietenii, familia şi aţi venit aici, în această ţară prăpădită, ca să-mi ajutaţi patria şi compatrioţii. Cum aş putea să profit de pe urma dumneavoastră?

Tânărul translator, pe care nu l-am mai văzut niciodată în compania dumneavoastră, a dat din mâini şi a chicotit descurajat.

— Ţara asta s-a schimbat. Nu a fost mereu aşa, domnule Markos.

Noaptea, stau uneori întins în întuneric, singur în baraca mea, şi văd lumina aprinsă în casa principală. Mă uit la dumneavoastră şi la prietenii dumneavoastră – mai ales la curajoasa domnişoară Amra Ademovic, pentru a cărei inimă uriaşă am o admiraţie fără margini – stând pe verandă sau în curte, mâncând din farfurii, fumând, bând vin. Aud şi muzică, uneori e jazz, ceea ce îmi aduce aminte de Nila.

E moartă, atât ştiu. Am aflat de la domnişoara Amra. Îi povestisem despre soţii Wahdati şi despre faptul că Nila era poetă. Anul trecut, a găsit pe internet o publicaţie din Franţa. Era o antologie online a celor mai bune articole ale lor din ultimii patruzeci de ani. Era şi unul despre Nila. În articol era scris că murise în 1974. M-am gândit la zădărnicia tuturor acelor ani în care sperasem să primesc o scrisoare de la o femeie care murise deja de mult timp. Nu am fost complet surprins să aflu că şi-a luat viaţa. Ştiu acum că unii oameni simt nefericirea în acelaşi mod în care alţii iubesc: în taină, intens şi fără posibilitatea vreunui remediu.

Lăsaţi-mă să termin cu asta, domnule Markos.

Mi se apropie ceasul. Slăbesc pe zi ce trece. Nu mai e mult. Şi îi mulţumesc Domnului pentru asta. Vă mulţumesc şi dumneavoastră, domnule Markos, nu numai pentru prietenia pe care mi-aţi arătat-o, pentru că vă faceţi timp să mă vizitaţi zilnic, să beţi un ceai cu mine, să-mi daţi veşti de la mama dumneavoastră despre Tinos şi despre prietena din copilărie, Thalia, ci şi pentru compasiunea pe care o simţiţi pentru poporul meu şi pentru serviciul nepreţuit pe care îl faceţi copiilor de aici.

Vă mulţumesc, de asemenea, pentru reparaţiile pe care le faceţi în casă. Mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţă în ea, pentru mine înseamnă acasă şi sunt sigur că sub acoperişul ei îmi voi da şi ultima răsuflare. Am devenit martorul decăderii ei, cu groază şi durere. Dar m-am bucurat mult să o văd vopsită din nou, să văd zidul grădinii reparat, ferestrele înlocuite şi veranda, în care am petrecut nenumărate ore de fericire, reconstruită. Vă mulţumesc, prietene, pentru copacii pe care i-aţi plantat şi pentru florile care înfloresc din nou în grădină. Dacă am fost în vreun fel de ajutor în serviciile pe care le faceţi oamenilor din acest oraş, atunci m-aţi plătit mai mult decât suficient prin ceea ce aţi făcut pentru această casă.

Dar, cu riscul de a părea lacom, îmi voi lua libertatea să vă cer două lucruri, unul pentru mine, unul