pentru altcineva. Primul ar fi să mă îngropaţi în cimitirul Ashuqan-Arefan, aici la Kabul. Sunt sigur că îl ştiţi. Mergeţi de la intrarea principală la capătul din nord şi, dacă vă uitaţi puţin, o să zăriţi mormântul lui Suleiman Wahdati. Găsiţi-mi un loc în apropiere şi îngropaţi-mă acolo. Asta este tot ce vă cer pentru mine.

Al doilea lucru ar fi să încercaţi să o găsiţi pe nepoata mea, Pari, după ce eu nu voi mai fi. Dacă este încă în viaţă, s-ar putea să nu fie prea greu de aflat – internetul acesta este o unealtă minunată. După cum vedeţi, în acest plic se află, alături de scrisoare, testamentul meu, în care îi las ei casa, banii şi cele câteva lucruri pe care le am. Vă cer să-i daţi şi scrisoarea, şi testamentul. Şi spuneţi-i, vă rog, spuneţi-i că nu aveam de unde şti numeroasele consecinţe a ceea ce eu am pus în mişcare. Spuneţi-i că mi-am găsit consolarea doar în speranţă. Speranţa că poate, oriunde ar fi acum, a găsit toată pacea, harul, dragostea şi fericirea care există în lume.

Vă mulţumesc, domnule Markos. Domnul să vă aibă în paza Sa.

Prietenul dumneavoastră pentru totdeauna,

Nabi

Capitolul 5

Primăvara, 2003

 

Infirmiera, care se numea Amra Ademovic, îi avertizase pe Idris şi pe Timur. Îi trăsese deoparte şi le spusese: „Dacă lăsaţi să vi se vadă reacţia, fie şi foarte puţin, o să se supere, iar eu o să vă dau afară.”

Se află la capătul unui culoar lung, slab luminat, în aripa bărbaţilor din Spitalul Wazir Akbar Khan. Amra spunea că singura rudă pe care o mai avea fetiţa – sau singura care o vizita – era unchiul ei, iar, dacă ar fi fost internată în aripa femeilor, acestuia nu i s-ar fi permis să o viziteze. Aşa că personalul spitalului o dusese în aripa bărbaţilor, nu într-o cameră – ar fi fost indecent pentru o fată să împartă camera cu bărbaţi care nu-i erau rude – ci aici, la capătul coridorului, în ţara nimănui, nici a bărbaţilor, nici a femeilor.

— Am crezut că talibanii au părăsit oraşul, spune Timur.

— E o nebunie, nu? zice Amra, apoi chicoteşte nedumerită.

În săptămâna în care Idris se întorsese la Kabul, îşi dăduse seama că şi străinii care veniseră să ajute sunt la fel de exasperaţi şi enervaţi ca şi el, fiindcă trebuiseră să respecte cutumele locului. E în mare parte şi el ofensat de acest drept la bătaie de joc, de această libertate de a se da mare, deşi localnicii nu par să bage de seamă sau o iau drept insultă dacă îşi dau totuşi seama, aşa că se gândeşte că probabil nici nu ar trebui.

— Dar pe tine te lasă aici. Intri şi ieşi, spune Timur.

Amra ridică dintr-o sprânceană.

— Pe mine nu mă pun la socoteală. Nu sunt afgană. Aşa că nu sunt o femeie adevărată. Nu ştii asta?

Timur, indisciplinat, se forţează să râdă.

— Amra. E polonez?

— Bosniac. Nicio reacţie. Este un spital, nu o grădină zoologică. Dă-ţi cuvântul.

Timur răspunde:

— Îmi dau cuvântul.

Idris se uită la infirmieră, îngrijorat că s-ar putea simţi ofensată de modul în care a fost necăjită, puţin nesăbuit şi inutil, dar se pare că Timur a scăpat uşor. Idris nu-l suportă, dar în acelaşi timp îl invidiază pe vărul lui pentru această abilitate. L-a crezut mereu mitocan şi lipsit de imaginaţie şi de nuanţe. Ştie că Timur îşi înşală soţia, dar şi statul, pentru că nu-şi plăteşte taxele. În State, Timur deţine o agenţie imobiliară de tip ipotecar, iar Idris este aproape sigur că este băgat până-n gât în vreo fraudă ipotecară. Însă Timur este din cale-afară de sociabil, greşelile îi sunt mereu estompate de buna lui dispoziţie, de amabilitatea lui permanentă şi de un aer inocent, înşelător, care îl face să fie îndrăgit de oamenii pe care îi întâlneşte. Şi aspectul lui fizic plăcut îl avantajează – corpul musculos, ochii verzi, gropiţele din obraji atunci când zâmbeşte. Idris crede că Timur este un om mare care se bucură de privilegiile unui copil.

— Bine, spune Amra. În regulă.

Trage într-o parte cearşaful legat de tavan pe post de draperie şi îi lasă să între.

Fata – Roshi, cum o numea Amra, prescurtare a numelui „Roshana” – pare să aibă vreo nouă-zece ani. Stă ridicată pe un pat cu cadrul din oţel, cu spatele la zid, cu genunchii strânşi la piept. Idris îşi pleacă imediat privirea. Îşi înăbuşă un icnet înainte ca acesta să-i scape. Aşa cum era de aşteptat, Timur pare să nu se poată stăpâni. E decepţionat şi rosteşte „O! O! O!” de mai multe ori, în şoaptă. Idris se uită la el şi nu este deloc surprins când vede ochii plini de lacrimi ai lui Timur care joacă teatru.

Fata se răsuceşte şi mormăie ceva.

— Ok, s-a terminat, plecăm, declară Amra cu o voce aspră.

Pe treptele sparte de afară, infirmiera scoate un pachet de Marlboro roşu din buzunarul de sus al halatului de un albastru deschis. Timur, ale cărui lacrimi au dispărut la fel de repede cum au apărut, ia o ţigară şi o aprinde şi pe a infirmierei. Lui Idris i se face greaţă, e zăpăcit. I s-a uscat gura. Se teme că o să vomite şi că o să se facă de ruşine, că o să-i confirme Amrei părerea pe care o avea despre el, despre ei – exilaţii bogaţi, naivi – veniţi acasă să se holbeze la măcelul de acum, din care ţapii ispăşitori au plecat.

Idris se aştepta ca Amra să-i mustre, cel puţin pe Timur, dar ea pare mai degrabă că flirtează decât că-i dojeneşte. Acesta este efectul pe care Timur îl are asupra femeilor.

— Deci, spune ea, cu cochetărie, ce ne spui despre tine, Timur?

În Statele Unite, Timur e cunoscut drept „Tim”. Şi-a schimbat numele după 11 septembrie şi pretinde că, de atunci, şi-a dublat aproape cifra de afaceri. Pierzând din nume ultimele două litere, i-a spus el lui Idris, a făcut deja mai mult pentru cariera sa decât ar fi făcut o diplomă de absolvire a facultăţii – în cazul în care ar fi mers la vreuna, ceea ce nu a făcut; Idris