este intelectualul familiei Bashiri. Dar de când au ajuns la Kabul, Idris l-a auzit prezentându-se doar cu numele de Timur. Este o duplicitate destul de inofensivă, chiar necesară. Dar enervantă.

— Îmi cer scuze pentru ce s-a întâmplat înăuntru, spune Timur.

— Poate că o să te pedepsesc.

— Ia-o uşor, pisicuţo.

Amra îşi întoarce privirea spre Idris.

— Deci aşa. El e un cowboy. Iar tu, tu eşti un tăcut şi un sensibil. Eşti – cum se spune? – un introvertit.

— E doctor, spune Timur.

— Da? În cazul ăsta, trebuie să fie şocant pentru tine. Spitalul acesta.

— Ce s-a întâmplat cu ea? întreabă Idris. Cu Roshi. Cine i-a făcut asta?

Faţa Amrei se întunecă. Când vorbeşte, o face cu intensitatea determinării materne.

— Mă zbat pentru ea. Mă lupt cu guvernul, cu birocraţia din spital, cu neurochirurgii nenorociţi. La fiecare pas lupt pentru ea. Şi nu mă voi opri. Nu are pe nimeni.

Idris spune:

— Credeam că are un unchi.

— Şi el este tot un nenorocit.

Scutură ţigara de scrum.

— Deci aşa. De ce sunteţi aici, băieţi?

Timur începe să povestească. Ceea ce spune este mai mult sau mai puţin adevărat. Că sunt veri, că familiile lor au fugit după ce au venit sovieticii, că au petrecut un an în Pakistan înainte să se stabilească în California, la începutul anilor ’80. Că este prima dată când se întorc în ultimii douăzeci de ani. Dar apoi adaugă faptul că s-au întors ca „să se reconecteze”, „să se educe”, „să depună mărturie” cu privire la consecinţele tuturor acestor ani de război şi de distrugere. Apoi vor să se întoarcă în Statele Unite, spune el, ca să crească gradul de conştientizare şi ca să strângă fonduri, ca „să dea ceva înapoi” Afganistanului.

— Vrem să dăm ceva înapoi, a răspuns el, rostind fraza asta obosită atât de serios, încât Idris se simte stânjenit.

Bineînţeles că Timur nu-i împărtăşeşte Amrei adevăratul motiv pentru care s-a întors la Kabul: ca să revendice proprietatea ce le-a aparţinut părinţilor lor, casa în care el şi Idris şi-au petrecut primii paisprezece ani din viaţă. Valoarea proprietăţii este foarte mare mai ales acum, că mii de voluntari din străinătate au venit la Kabul şi au nevoie de o locuinţă. Fuseseră mai devreme în acea zi să vadă casa, în care locuia în prezent un grup de soldaţi obosiţi din Alianţa Nordului. La plecare întâlniseră un bărbat de vârstă mijlocie care locuia peste drum, la trei case mai jos, un chirurg plastician din Grecia, Markos Varvaris. Îi invitase la prânz şi se oferise să le arate Spitalul Wazir Akbar Khan, unde ONG-ul pentru care lucra avea un birou. I-a invitat şi la o petrecere în acea noapte. Aflaseră despre fată când au ajuns la spital – le auziseră pe două doamne în vârstă vorbind despre ea pe scările de la intrare – după care Timur îi trăsese un cot lui Idris şi îi spusese: Ar trebui să vedem despre cine e vorba, frate.

Amra pare plictisită de povestea lui Timur. Aruncă ţigara şi îşi strânge elasticul care îi ţine părul strâns într-un coc.

Deci aşa.

— Ne vedem diseară la petrecere, băieţi?

 

Tatăl lui Timur, unchiul lui Idris, era cel care îi trimisese la Kabul. Casa familiei Bashiri avusese mai mulţi proprietari în ultimele două decenii de război. Ca să reintre în posesia ei, aveau nevoie de timp şi de bani. Mii de procese de recuperare a unor proprietăţi băteau deja la uşile tribunalelor din ţară. Tatăl lui Timur le spusese că vor trebui „să facă faţă” birocraţiei afgane, scandalos de greoaie şi încâlcite, adică „să găsească oamenii potriviţi pe care să-i mituiască”.

— Acesta va fi terenul meu, spusese Timur, ca şi cum ar fi fost necesar să o facă.

Tatăl lui Idris murise cu nouă ani în urmă, după o luptă lungă cu cancerul. Murise acasă, cu soţia, cu cele două fete şi cu Idris lângă patul lui. În ziua în care murise, o grămadă de oameni au invadat casa – unchi, mătuşi, veri, prieteni şi cunoscuţi – stăteau pe canapele, pe scaunele de la masă, iar când acestea erau ocupate, se aşezau direct pe jos şi pe scări. Femeile s-au adunat în sufragerie şi în bucătărie. Au făcut ceai întruna. Idris, fiind singurul fiu, a trebuit să semneze toate hârtiile – hârtii pentru doctorul care a constatat moartea tatălui său, hârtii pentru tinerii politicoşi de la morgă care veniseră cu o targă pe care aveau să ia trupul tatălui său.

Timur i-a stat tot timpul alături. L-a ajutat pe Idris să răspundă la toate telefoanele primite. I-a întâmpinat pe oamenii care veneau în valuri să le prezinte condoleanţe şi să-şi arate respectul pentru cel decedat. A comandat orez şi carne de miel de la Abe’s Kabob House, un restaurant afgan din apropiere, administrat de prietenul lui Timur, Abdullah, pe care Timur îl numea Unchiul Abe, doar ca să-l sâcâie. Timur a parcat maşinile oaspeţilor mai în vârstă când a început să plouă. L-a sunat pe un amic care lucra la un post de televiziune afgan. Spre deosebire de Idris, Timur era bine integrat în comunitatea afgană; i-a spus cândva lui Idris că avea peste trei sute de persoane şi numere de contact în telefonul mobil. A făcut aranjamente astfel încât să apară un anunţ mortuar la televiziunea afgană chiar în acea noapte.

Mai devreme în acea după-amiază, Timur îl condusese pe Idris la morga din Hayward. Ploua cu găleata, iar traficul era greoi pe străduţele pe care circula autobuzul 680 spre nord.

— Tatăl tău a fost marfă, frate! A fost de şcoală veche, a spus Timur pe un ton răguşit, în timp ce a luat-o spre Mission. Îşi tot ştergea lacrimile cu palma mâinii libere.

Idris a încuviinţat din cap posomorât. Toată viaţa lui nu putuse să plângă în prezenţa altor oameni, la evenimente la care se cerea asta, de exemplu la înmormântări. I se părea că e un handicap minor, ca acela de a nu distinge bine culorile. Totuşi, se simţea ciudat – şi, ştia prea bine, în mod iraţional – plin de resentimente faţă de Timur, deoarece nu-l prea băgase în seamă acasă, cu toată alergătura şi plânsetele de durere. Ca şi cum tatăl