Au fost conduşi într-o cameră abia luminată, liniştită, cu mobilă voluminoasă în nuanţe închise. I-a întâmpinat un bărbat într-o jachetă neagră şi cu cărare pe mijloc. Mirosea precum cafeaua scumpă. I-a prezentat lui Idris condoleanţe pe un ton oficial şi l-a pus să semneze formularul şi autorizaţia de înmormântare. A întrebat de câte copii ale certificatului de deces are nevoie familia. Când toate formularele au fost semnate, i-a pus lui Idris în faţă, cu destul de mult tact, o broşură intitulată „listă generală de preţuri”.

Directorul de la morgă şi-a dres glasul.

— Aceste tarife nu se aplică, bineînţeles, în cazul în care tatăl dumneavoastră a fost membru al moscheii afgane din Mission. Avem un parteneriat cu ei. Vor plăti pentru toate serviciile. Veţi fi acoperit.

— Habar n-am dacă a fost sau nu membru, a spus Idris, parcurgând cu privirea broşura.

Tatăl lui fusese un om religios, ştia lucrul acesta, dar fără să facă prea mare caz din asta. Se ducea rar la rugăciunea de vineri.

— Să vă las un minut? Aţi putea suna la moschee.

— Nu, omule. Nu-i nevoie, a spus Timur. Nu a fost membru.

— Sunteţi sigur?

— Da. Îmi amintesc o discuţie.

— Înţeleg, a spus directorul de la morgă.

Afară, au fumat câte o ţigară stând lângă Ford. Ploaia se oprise.

— Hoţie la nivel înalt, a comentat Idris.

Timur a scuipat într-o baltă cu apă de ploaie murdară.

— Este o afacere bună, totuşi – moartea – trebuie să admiţi. Întotdeauna e nevoie de ea. Fir-ar să fie, depăşeşte vânzarea de maşini.

Pe vremea aceea, Timur era coproprietarul unui magazin de maşini la mâna a doua. Când Timur a preluat afacerea împreună cu un prieten, era pe butuci. În mai puţin de doi ani, o transformaseră într-una profitabilă. Un bărbat care s-a ridicat singur în viaţă, îi plăcuse tatălui lui Idris să spună despre nepotul său. Între timp, Idris câştiga un salariu de sclav, terminându-şi cel de-al doilea an de rezidenţiat ca medic internist la UC Davis. Nahil, pe care o luase de soţie cu un an în urmă, muncea treizeci de ore pe săptămână ca secretară la o firmă de avocatură în timp ce studia pentru LSAT{16}.

— E un împrumut, a spus Idris. Înţelege asta, Timur. Îţi voi da banii înapoi.

— Nicio grijă, frate! Cum spui tu.

Nu nici era prima, nici ultima dată când Timur îl sprijinise pe Idris. Când Idris se însurase, primise drept cadou de nuntă un nou Ford Explorer. Timur fusese girant la un împrumut pe care îl făcuseră Idris şi Nahil, ca să cumpere un apartament mic la Davis. Era de departe unchiul preferat al copiilor din familie. Dacă Idris ar fi pus vreodată în situaţia să dea un singur telefon, l-ar suna aproape sigur pe Timur.

Şi totuşi.

Idris a aflat, de exemplu, că toţi din familie ştiau de girarea împrumutului. Le spusese Timur. Iar la nuntă, Timur l-a pus pe cântăreţ să se oprească din cântat, ca să facă un anunţ şi să le ofere lui Idris şi lui Nahil cheia de la maşina cadou într-un mod ceremonios – pe o tavă, nu altceva – în faţa unei audienţe extrem de atente. S-au făcut poze. Astea nu-i plăceau lui Idris, surlele şi trâmbiţele, modul în care se fălea şi se dădea în spectacol, prea multă bravadă. Nu-i plăcea să creadă aceste lucruri despre vărul său, care îi era ca un frate, dar i se părea că Timur este un om care îşi alege singur cuvintele, iar generozitatea sa, bănuia Idris, era o parte calculată a caracterului său complicat.

Idris şi Nahil s-au cam certat pe această temă într-o noapte, când schimbau lenjeria de pe pat.

Oricine vrea să fie plăcut, a spus ea. Tu nu vrei?

OK, dar nu voi plăti pentru acest privilegiu.

I-a spus că este nedrept şi nerecunoscător, după tot ce a făcut Timur pentru ei.

Pierzi din vedere ce e mai important, Nahil. Spun doar că e o prostie să-ţi afişezi faptele bune pe un panou publicitar. Dacă spui ceva, fă-o discret, cu demnitate. Bunăvoinţa înseamnă mai mult decât să semnezi cecuri în public.

Ei bine, a spus Nahil, aşezând cearşaful, e suficient, dragă.

— Omule, îmi amintesc locul ăsta, spune Timur, uitându-se la casă. Cum se numea proprietarul?

— Wahdati nu ştiu cum, cred, spune Idris. I-am uitat prenumele.

Se gândeşte la de cât de multe ori se jucaseră aici în copilărie, pe strada din faţa porţilor casei pe care o priveau, dar numai acum, câteva decenii mai târziu, treceau prin ele pentru prima dată.

— Domnul şi căile Sale, murmură Timur.

E o casă obişnuită cu două etaje, care, în cartierul lui Idris din San Jose, ar atrage mânia oamenilor HOA{17}. Dar pentru standardele din Kabul este o proprietate generoasă, cu ziduri înalte, cu porţi metalice şi o şosea largă în faţă. În timp ce sunt conduşi înăuntru de un paznic înarmat, Idris observă că, la fel ca multe lucruri văzute la Kabul, casa poartă urmele splendorii de altădată sub ruinele care au fost inspectate – şi pentru care există numeroase dovezi: găuri făcute de gloanţe, crăpături în zigzag pe pereţii plini de funingine, cărămizi sub bucăţi mari de tencuială care lipsesc, arbuşti uscaţi pe şosea, copaci desfrunziţi în grădină, pajişte îngălbenită. Mai mult de jumătate din veranda care dă spre curtea din spate lipseşte. Dar, ca multe alte lucruri la Kabul, există dovezi ale renaşterii lente, ezitante. Cineva a început să vopsească din nou casa, să planteze tufe de trandafiri în grădină, iar o bucată din zidul ce împrejmuieşte grădina spre est a fost înlocuită, deşi cu stângăcie. O scară este sprijinită de faţada casei, făcându-l pe Idris să creadă că acoperişul va fi reparat în curând. Aparent, au început reparaţiile şi la partea lipsă din verandă.

Se întâlnesc cu Markos în hol. Are părul cărunt şi rar, iar ochii de un albastru ca cerul. Poartă îmbrăcăminte afgană de culoare gri şi un kaffiyeh{18} în carouri