— Am ceai, vin şi bere. Sau poate preferaţi ceva mai tare?

— Dumneavoastră îmi spuneţi şi eu torn, a spus Timur.

— O, îmi place de dumneavoastră. Acolo, lângă casetofon. Gheaţa e bună, apropo. E din apă îmbuteliată.

— Noroc!

Timur este în elementul său la astfel de întruniri, iar Idris nu se poate abţine să nu-l admire pentru uşurinţa cu care se comportă, pentru glumele care îi ies fără efort, pentru şarmul personal. Îl urmează pe Timur la bar, unde acesta toarnă de băut dintr-o sticlă de culoare roşu rubiniu.

Cei aproape douăzeci de oaspeţi stau pe jos, de jur împrejurul camerei, pe nişte perne. Podeaua este acoperită cu un covor afgan de un roşu burgund. Decorul subtil, agreabil, i se pare lui Idris „şic pentru expatriaţi”. În surdină se aude Nina Simone. Toată lumea bea, aproape toţi fumează, vorbesc despre războiul care a început în Irak şi despre ce va însemna asta pentru Afganistan. Televizorul din colţ este dat pe CNN International, dar fără sonor. E noapte la Bagdad, iar în mijlocul doctrinei Şocului şi Evlaviei{19}, se întrezăresc lumini verzi.

Stau cu paharul de votcă cu gheaţă în mână când li se alătură Markos şi doi tineri germani cu o privire serioasă, care lucrează pentru Programul Alimentar Mondial. La fel ca multe ajutoare pe care le-a întâlnit la Kabul, lui Idris i se par nişte oameni care te cam intimidează, având cunoştinţe vaste despre lume şi fiind imposibil de impresionat.

Îi spune lui Markos:

— Este o casă frumoasă.

— Spune-i proprietarului atunci.

Markos se duce la capătul celălalt al camerei şi se întoarce cu un bătrân uscăţiv. Acesta are o claie de păr cărunt dat pe spate. Are o barbă scurtă, obrajii căzuţi şi este aproape ştirb. Poartă un costum ponosit, de culoare oliv, care pare din anii ’40. Markos îi zâmbeşte bătrânului cu o afecţiune vizibilă.

— Nabi jan? exclamă Timur, iar Idris îşi aminteşte şi el brusc.

Bătrânul încearcă un zâmbet timid.

— Iertaţi-mă, ne-am mai întâlnit?

— Sunt Timur Bashiri, se recomandă Timur în farsi. Familia mea locuia peste stradă de dumneavoastră, puţin mai jos!

— O, Doamne, a răsuflat uşurat bătrânul. Timur jan? Şi tu trebuie să fii Idris jan?

Idris dă din cap în semn că da, zâmbindu-i.

Nabi îi îmbrăţişează pe amândoi. Îi sărută pe obraji, continuând să schiţeze un zâmbet schimonosit, şi se uită la ei, nevenindu-i să creadă. Idris îşi aminteşte cum Nabi împingea scaunul cu rotile în care se afla patronul său, domnul Wahdati, în susul şi în josul străzii. Uneori se opreau pe trotuar şi se uitau la el şi la Timur cum joacă volei cu ceilalţi copii din cartier.

— Nabi jan trăieşte în această casă din 1947, spune Markos, ţinându-l pe Nabi de după umăr.

— Deci locul acesta este acum al tău? întreabă Timur.

Nabi zâmbeşte văzând surpriza de pe faţa lui Timur.

— L-am slujit pe domnul Wahdati din 1947 până în 2000, când a murit. A fost destul de bun cu mine să-mi lase moştenire casa, da.

— Şi-a dat casa, spune Timur, nevenindu-i să creadă.

Nabi dă din cap.

— Da.

— Trebuie să fi fost un bucătar al naibii de bun!

— Iar tu, dacă pot spune aşa, cam dădeai de bucluc, din câte îmi amintesc.

Timur râde zgomotos.

— Nu mi-a păsat niciodată de cei obtuzi şi înguşti la minte, Nabi jan. Îl las pe vărul meu aici de faţă să se ocupe de asta.

Markos, învârtindu-şi paharul de vin în mână, îi spune lui Idris:

— Nila Wahdati, soţia fostului proprietar, era o poetă. Nu de cine ştie ce renume, după câte se pare. Aţi auzit de ea?

Idris clatină din cap.

— Tot ce ştiu este că a plecat din ţară când m-am născut eu.

— A trăit la Paris cu fata ei, spune Thomas, unul dintre germani. A murit în 1974. S-a sinucis, cred. Avea probleme cu alcoolul sau cel puţin aşa am citit. Cineva mi-a dat acum un an sau doi o traducere în germană a unuia dintre primele ei volume şi mi s-a părut destul de bun, de fapt. Surprinzător de erotic, din câte îmi amintesc.

Idris încuviinţează şi se simte din nou puţin nelalocul lui, de data asta pentru că un străin îl informează despre un artist afgan. La câţiva metri depărtare, Timur este prins într-o discuţie animată cu Nabi referitoare la chirii. În farsi, bineînţeles.

— Ai idee cât ai putea să ceri pentru un loc ca acesta, Nabi jan? îi spune el bătrânului.

— Da, spune Nabi, dând din cap şi râzând. Sunt la curent cu chiriile din oraş.

— Ai putea să-i jefuieşti pe oamenii ăştia!

— Ei bine…

— Şi tu îi laşi să stea pe degeaba.

— Au venit să ne ajute ţara, Timur jan. Şi-au lăsat casele şi au venit aici. Nu mi se pare corect „să-i jefuiesc”, cum spui tu.

Timur oftează şi dă peste cap paharul.

— Ei bine, fie urăşti banii, prietene vechi, fie eşti un om mult mai bun decât mine.

Amra intră în cameră, purtând o tunică afgană de culoarea safirului peste blugii decoloraţi.

— Nabi jan! exclamă ea.

Nabi pare puţin surprins când ea îl sărută pe obraz şi îl ia de braţ.

— Îl ador pe omul ăsta, le spune ea celorlalţi. Şi ador să-l fac să se simtă prost.

Apoi îi spune acelaşi lucru lui Nabi, în farsi. El dă din cap, râde şi roşeşte puţin.

— Ce-ar fi să mă faci şi pe mine să mă simt prost? o provoacă Timur.

Amra îl bate uşor în piept.

— Asta e o mare problemă!

Ea şi Markos se sărută pe obraz în stil afgan, de trei ori, la fel şi cu germanii.

Markos îşi trece mâna pe după talia ei.

— Amra Ademovic. Cea mai muncitoare femeie din Kabul. Nu cred că vreţi să o necăjiţi pe fata asta. În plus, poate să vă întreacă la băut şi să nu-i fie rău.

— Hai să facem o probă, propune Timur, întinzându-se după un pahar de la barul din spatele lui.

Bătrânul Nabi se scuză.

În următoarea oră, Idris vorbeşte cu toată lumea din cameră sau cel puţin încearcă să facă asta. Pe măsură ce nivelul lichiorului din sticle scade, discuţiile se încing. Idris aude vorbindu-se germană şi franceză în loc de greacă. Mai bea o votcă şi continuă cu o bere călduţă.