Într-unul din grupuri, îşi face curaj să strecoare o glumă în farsi de-ale Mullahului Omar, pe care o auzise în California. Dar gluma nu se traduce bine în engleză, aşa că nu prinde. Nu are succes. Merge mai încolo şi ascultă o discuţie despre o tavernă irlandeză care este pe cale să se deschidă la Kabul. Toată lumea e de acord cu faptul că nu va rezista.

Se plimbă prin cameră, cu berea caldă în mână. Nu s-a simţit niciodată atât de relaxat la astfel de adunări. Încearcă să-şi ocupe timpul cu observarea decorului. Sunt postere cu cei doi Buddha de la Bamian, cu un joc Buzkaşi{20}, un poster înfăţişând un port dintr-o insulă grecească numită Tinos. Nu a auzit niciodată de Tinos. Descoperă în hol o fotografie înrămată, alb-negru, puţin neclară, ca şi cum ar fi fost făcută cu un aparat improvizat. Înfăţişează o fată cu părul lung şi negru, care stătea cu spatele la obiectiv. Fata era pe plajă, aşezată pe o stâncă, cu faţa la mare. Colţul din stânga jos al fotografiei pare să fi ars.

La cină se serveşte pulpă de miel cu rozmarin împănată cu căţei de usturoi, salată cu brânză de capră şi paste cu sos pesto. Idris îşi pune nişte salată şi ajunge într-un colţ al camerei unde gustă din ea. Îl surprinde pe Timur aşezat lângă două olandeze tinere şi atrăgătoare. În centrul atenţiei, se gândeşte Idris. Încep să râdă şi una dintre femei îi atinge genunchiul lui Timur.

Idris îşi ia vinul şi iese pe verandă, unde se aşază pe o bancă de lemn. E întuneric şi veranda este luminată doar de nişte becuri care atârnă din tavan. De acolo poate vedea numai conturul unor încăperi de la capătul îndepărtat al grădinii şi, undeva în partea dreaptă a grădinii, o maşină – mare, lungă, veche – probabil americană, după formă. Un model din anii ’40 sau poate de la începutul anilor ’50 – Idris nu distinge prea bine – şi, în afară de asta, nu a fost niciodată înnebunit după maşini. E sigur că Timur ar şti. Ar spune pe dinafară modelul, anul, dimensiunea motorului, toate opţiunile. Se pare că maşina are toate cauciucurile dezumflate. Un câine din cartier începe să latre sacadat. Înăuntru, cineva pune un CD al lui Leonard Cohen.

„Quiet and Sensitive.”

Amra stă lângă el, iar gheaţa din paharul ei scoate un clinchet. Este desculţă.

— Vărul tău, Cowboy-ul, e sufletul petrecerii.

— Nu mă surprinde.

— Arată foarte bine. E cumva căsătorit?

— Are şi trei copii.

— Păcat. Mă port cum trebuie, atunci.

— Sunt sigur că ar fi dezamăgit să audă asta.

— Am regulile mele, spune ea. Tu nu prea îl ai la inimă.

Idris îi spune, cu sinceritate, că Timur îi era ca un frate.

— Dar te-a făcut să te simţi prost.

E adevărat. Timur l-a făcut să se simtă prost. S-a comportat ca un american-afgan absolut hidos, crede Idris. Trece ca fulgerul prin oraşul afectat de război, ca şi cum aparţine acestui loc, îi bate pe localnici pe spate cu blândeţe numindu-i frate, soră, unchi, face un spectacol din înmânarea unor bani cerşetorilor din ceea ce el numeşte bocceluţa cu bacşiş, glumeşte cu bătrânele, numindu-le mamă, convingându-le să-şi spună povestea în faţa camerei, arătându-se amărât, pretinzând că este unul dintre ei, că a fost tot timpul aici, că nu fusese niciodată la sală la Gold’s la San Jose şi nu ridicase greutăţi, lucrându-şi muşchii pectorali şi abdominali, în timp ce aceşti oameni erau bombardaţi, ucişi, violaţi. E ipocrit şi dezgustător! Şi ceea ce îl surprinde pe Idris este că nimeni nu pare să-şi dea seama că joacă teatru.

— Nu e adevărat ce ţi-a zis, spune Idris. Am venit aici să revendicăm casa care le-a aparţinut taţilor noştri. Asta e tot. Şi nimic altceva.

Amrei îi scapă un chicot.

— Bineînţeles că ştiu. Crezi că m-am lăsat păcălită? Am făcut afaceri cu militarişti şi cu talibani în această ţară. Am văzut de toate. Nimic nu mă poate şoca. Nimic. Nimeni nu mă poate prosti.

— Îmi imaginez că e adevărat.

— Tu eşti sincer, spune ea. Cel puţin eşti sincer.

— Cred doar că noi ar trebui să-i respectăm pe aceşti oameni pentru că au trecut prin ce au trecut. Prin „noi” înţeleg oameni ca Timur şi ca mine. Cei mai norocoşi, cei care nu au fost aici când aveau loc bombardamente violente. Nu suntem ca aceşti oameni. Nu ar trebui să pretindem că suntem. Nu avem dreptul la poveştile pe care aceşti oameni le pot spune… Bat câmpii.

— Bat câmpii?

— Nu are sens.

— Nu, înţeleg, spune ea. Vrei să spui că poveştile lor sunt un cadou pe care ţi-l oferă.

— Un cadou. Da.

Mai iau o gură de vin. Vorbesc puţin, iar pentru Idris este prima conversaţie autentică de la sosirea la Kabul, fără batjocură subtilă, fără vagul reproş pe care l-a simţit din partea localnicilor, a demnitarilor din guvern şi a celor din agenţiile umanitare. O întreabă ce lucrează şi ea îi spune că a fost activă în Kosovo alături de ONU, în Rwanda după genocid, în Columbia şi în Burundi. În Cambodgia a lucrat cu prostituate minore. E de un an la Kabul, e a treia slujbă, de data asta alături de un mic ONG, lucrează la spital şi lunea conduce o clinică mobilă. S-a căsătorit de două ori, a divorţat de tot atâtea ori şi nu are copii. Lui Idris îi e greu să-i ghicească vârsta, deşi probabil este mai tânără decât arată. În spatele dinţilor ce se îngălbenesc şi a pungilor de oboseală de sub ochi, întrezăreşte o licărire plăpândă a frumuseţii, o sexualitate brutală. În patru-cinci ani, crede Idris, se va duce şi asta.

Apoi ea îi spune:

— Vrei să ştii ce s-a întâmplat cu Roshi?

— Nu trebuie să-mi spui, răspunde el.

— Crezi că sunt beată?

— Eşti?

— Puţin, spune ea. Dar tu eşti un tip cinstit.

Îl bate uşor pe umăr, în joacă.

— Mă întrebi din motive bine întemeiate. Pentru alţi afgani ca tine, afgani din Vest, este – cum se spune? – ca şi cum te-ai uita în curtea vecinului.

— Curioşi.

— Da.

— Ca pornografia.

— Dar poate că tu eşti un tip de treabă.

— Dacă îmi