biblioteca Nr.1
de cărți online gratis
Cărți » Filosofie » Khaled Hosseini descarcă top cele mai bune cărți gratis .pdf 📖 📕 - carte online gratis .Pdf 📚

Cărți «Khaled Hosseini descarcă top cele mai bune cărți gratis .pdf 📖». Rezumatul cărții:

0
0
1 ... 45 46 47 ... 125
Mergi la pagina:
spui, adaugă el, o să o iau drept un cadou.

Aşa că îi spune.

Roshi locuia cu părinţii ei, două surori şi fratele ei bebeluş într-un sat dintre Kabul şi Bagram, aflat la o treime distanţă de primul. Cu o lună înainte, într-o vineri, a venit în vizită unchiul ei, fratele mai mare al tatălui ei. De aproape un an, tatăl lui Roshi şi unchiul ei se certau pe proprietatea unde locuia Roshi cu familia ei, proprietate despre care unchiul susţinea că îi aparţine de drept, fiind cel mai mare dintre fraţi, dar tatăl lui i-o dăduse celui mai mic şi mai iubit dintre ei. Cu toate acestea, în ziua în care a venit totul era bine.

— Declara că vrea să termine cu cearta.

Mama lui Roshi se pregătise, tăiase doi pui, gătise o oală mare de orez cu stafide şi cumpărase rodii proaspete de la piaţă. La sosirea unchiului, acesta şi tatăl lui Roshi s-au sărutat şi s-au îmbrăţişat. Tatăl lui Roshi l-a îmbrăţişat cu aşa o forţă, încât l-a ridicat de pe covor. Mama lui Roshi plângea uşurată. Familia s-a aşezat la masă. Toată lumea a mâncat a doua şi a treia porţie. Toţi şi-au luat apoi câte o rodie. După aceea au băut ceai verde şi s-au delectat cu nişte caramele mici. Apoi unchiul s-a scuzat să meargă la toaletă.

Când s-a întors, avea un topor în mână.

— Din ăla pentru tăiat copaci, spune Amra.

Primul a fost tatăl lui Roshi.

— Roshi mi-a spus că tatăl ei nici măcar nu a ştiut ce se întâmplă. Nu a văzut nimic.

O singură lovitură la gât, din spate. Aproape l-a decapitat. A urmat mama lui Roshi. Aceasta şi-a văzut mama încercând să se lupte, dar, după mai multe lovituri în faţă şi în piept, a fost redusă la tăcere. Copiii alergau şi ţipau. Unchiul i-a fugărit. Roshi a văzut cum una dintre surori a fugit spre coridor, dar unchiul a apucat-o de păr şi a trântit-o la pământ. Cealaltă soră a reuşit să iasă totuşi din cameră. Unchiul a urmărit-o şi pe ea, Roshi l-a auzit cum lovea cu picioarele în uşa dormitorului, apoi au urmat ţipetele şi, în final, liniştea.

— Aşa că Roshi s-a hotărât să fugă cu frăţiorul ei. Au ieşit din casă, s-au repezit la uşa din faţă, numai că aceasta era încuiată. Unchiul era cel care o încuiase, bineînţeles. Au alergat în curte, cuprinşi de panică şi disperare, uitând poate că nu era nicio poartă, nicio portiţă de scăpare, iar zidurile erau prea înalte ca să se fi putut căţăra pe ele. Când unchiul a ieşit din casă şi a venit după ei, Roshi l-a văzut pe frăţiorul ei, care avea cinci ani, aruncându-se în tandoor, unde doar cu o oră înainte mama lor copsese pâine. Roshi îl auzea ţipând în flăcări când s-a împiedicat şi a căzut. S-a întors pe spate exact cât să vadă cerul albastru şi toporul căzând. Apoi nimic.

Amra se opreşte. Înăuntru, Leonard Cohen interpretează live melodia „Who By Fire”.

Chiar dacă ar fi putut vorbi, ceea ce nu putea momentan, Idris nu ar fi ştiut ce să spună. Ar fi fost în stare să spună ceva, să-şi exprime vreo revoltă neputincioasă, dacă ar fi fost vorba de vreo acţiune a talibanilor sau de Al-Qaida, sau de vreun comandant mujahedin megaloman. Dar pentru asta nu se poate arunca vina pe Hekmatyar{21}, sau pe Mullahul Omar, sau pe Bin Laden, sau pe Bush şi Războiul împotriva terorismului. Motivul insignifiant, absolut banal din spatele masacrului, îl face cumva mai teribil şi mult mai deprimant. Îi vin în minte cuvintele fără sens, dar Idris nu le acceptă. Aşa spune lumea mereu. Un act de violenţă fără sens. O crimă fără sens. De parcă ai putea să comiţi raţional o crimă şi în acelaşi timp să fi şi înţelept.

Se gândeşte la fată, la Roshi, pe care o văzuse la spital, ghemuită lângă zid, cu degetele de la picioare pline de noduri şi având o privire inocentă. Îşi aminteşte de crăpătura din vârful capului ei şi de lichidul care se scurgea de acolo, unde formase un fel de gâlmă.

— Ţi-a spus chiar ea povestea? întreabă el într-un final.

Amra dă greoi din cap.

— Îşi aminteşte limpede. Orice detaliu. Poate să-ţi dea orice detaliu. Îmi doresc să uite, pentru că are prea multe coşmaruri.

— Şi frăţiorul ei, ce s-a întâmplat cu el?

— Prea multe arsuri.

— Şi unchiul?

Amra dă din umeri.

— Se spune că trebuie să ai grijă, zice ea. În meseria mea, se spune că trebuie să ai grijă, să fii profesionist. Nu e o idee bună să te ataşezi de cineva. Dar între mine şi Roshi…

Muzica se opreşte brusc. Altă pană de curent. Pentru câteva clipe, totul zace în întuneric, în afară de lumina lunii. Idris îi aude pe cei din casă plângându-se. Se aprind repede torţe cu halogen.

— Lupt pentru ea, spune Amra.

Nu şi-a ridicat deloc ochii.

— Nu mă opresc.

 

În ziua următoare, Timur călătoreşte cu germanii în oraşul Istalif, cunoscut pentru oalele sale din lut.

— Ar trebui să vii şi tu.

— O să stau şi-o să citesc, spune Idris.

— Poţi să citeşti şi în San Jose, frate.

— Am nevoie de odihnă. S-ar putea să fi băut prea mult azi-noapte.

După ce germanii trec să-l ia pe Timur, Idris rămâne în pat o vreme, uitându-se la un poster şters de pe perete cu o reclamă din anii ’60, care înfăţişa patru turiste blonde zâmbind, plimbându-se de-a lungul Lacului Band-e-Amir, o relicvă a copilăriei petrecute la Kabul, înainte de începerea războiului, înainte de decădere. Face o plimbare scurtă înainte de prânz, apoi mănâncă kebap la un restaurant mic. Îi e greu să ia masa în tihnă cu toţi tinerii aceia cu feţe murdare care apar la geam şi se holbează la el. E copleşitor! Idris admite că Timur se pricepe mai bine decât el la acest lucru. Timur face un joc din acest lucru. Ca un sergent de instrucţie, fluieră, îi aşază pe copiii cerşetori la coadă şi scoate repede câteva bancnote din bocceluţa cu bacşiş. În timp ce le

1 ... 45 46 47 ... 125
Mergi la pagina: