dă bancnotele, una câte una, îşi loveşte tocurile pantofilor unul de altul şi salută. Copiilor le place asta. Îl salută şi ei. Îl strigă Kaka. Uneori i se urcă pe picioare.

După prânz, Idris opreşte un taxi şi cere să fie dus la spital.

— Dar opriţi mai întâi la bazar, spune el.

 

Merge pe holul spitalului cu cutia în braţe, trece pe lângă pereţii mâzgăliţi de graffiti, pe lângă camerele cu folii de plastic în loc de uşă, pe lângă un bătrân cu un ochi bandajat şi desculţ, târându-şi picioarele, pe lângă pacienţii care zac în camere unde este înăbuşitor de cald şi lipsesc becurile. Se simte peste tot un miros de acru de la transpiraţie. La capătul coridorului, se opreşte în faţa draperiei înainte să o dea la o parte. Îşi simte inima bătând cu putere când o vede pe fată stând pe marginea patului. Amra stă în genunchi în faţa ei şi o spală pe dinţi.

Mai este un bărbat care stă pe partea cealaltă a patului, slab, ars de soare, cu o barbă neîngrijită şi cu o claie de păr negru în cap. Când Idris intră în cameră, bărbatul se ridică repede, îşi duce mâna la piept şi face o plecăciune în faţa lui. Idris e impresionat de cât de uşor îl recunosc localnicii drept un afgan occidentalizat şi cum banii şi puterea îi acordă un privilegiu nejustificat în acest oraş. Bărbatul îi spune lui Idris că este unchiul lui Roshi, din partea mamei.

— Te-ai întors, spune Amra, lăsând periuţa într-un bol cu apă.

— Sper că e în regulă.

— De ce n-ar fi? spune ea.

Idris îşi drege glasul.

— Salaam, Roshi.

Fata se uită la Amra, aşteptând permisiunea ei ca să răspundă. Vocea ei se aude într-o doară ca o şoaptă piţigăiată.

— Salaam.

— Ţi-am adus un cadou.

Idris pune cutia jos şi o deschide. Ochii lui Roshi se luminează la vederea televizorului mic şi a unui videorecorder. Idris îi arată cele patru filme pe care le-a cumpărat. La magazin aveau foarte multe filme indiene şi câteva de acţiune şi de arte marţiale cu Jet Li, Jean-Claude Van Damme, toate producţiile lui Steven Seagal. Dar a reuşit să găsească E.T., Babe, Toy Story şi The Iron Giant. Se uitase la toate împreună cu băieţii lui, acasă.

Amra o întreabă pe Roshi în farsi la ce film vrea să se uite. Roshi alege The Iron Giant.

— O să-ţi placă, o asigură Idris.

Îi e greu să se uite direct în ochii fetei. Privirea îi tot fuge la dezordinea din capul ei, la grămada strălucitoare de ţesut cerebral, la reţeaua de vene şi capilare în zigzag.

Nu există prize la capătul acestui coridor, aşa că durează ceva până când Amra găseşte un prelungitor, dar, când Idris bagă ştecherul în priză şi apare imaginea, Roshi e toată numai un zâmbet. În zâmbetul ei, Idris descoperă cât de puţin a cunoscut el lumea până la treizeci şi cinci de ani, descoperă sălbăticia, cruzimea şi brutalitatea fără margini.

Când Amra se scuză şi pleacă să vadă alţi pacienţi, Idris se aşază pe un scaun lângă patul lui Roshi şi se uită cu ea la film. Unchiul este o prezenţă tăcută şi enigmatică. La jumătatea filmului se întrerupe curentul. Roshi începe să plângă, iar unchiul, care stătea pe scaun, se apleacă spre ea şi o apucă brutal de mână. Îi şopteşte scurt câteva cuvinte în paştună, limbă pe care Idris nu o vorbeşte. Roshi tresare şi încearcă să se tragă deoparte. Idris se uită la mânuţa ei prinsă între degetele cu articulaţii albe ale unchiului.

Idris îşi ia haina pe el.

— Mă întorc mâine, Roshi, şi ne uităm la alt film dacă vrei. Vrei să facem aşa?

Roshi se ghemuieşte sub cearşafuri. Idris se uită la unchiul ei şi îşi imaginează ce i-ar face Timur acestui om – Timur, care, spre deosebire de el, nu poate rezista emoţiilor uşoare. Lasă-mă zece minute singur cu el, ar spune acesta.

Unchiul îl urmează afară. Pe scări, îl surprinde pe Idris spunându-i:

— Eu sunt adevărata victimă aici, Sahib.

Trebuie să fi văzut expresia de pe faţa lui Idris, pentru că s-a corectat şi a spus:

— Bineînţeles că ea este victima. Dar vreau să spun că şi eu sunt o victimă. Tu înţelegi, bineînţeles, că eşti afgan. Dar străinii ăştia nu înţeleg.

— Trebuie să plec, încearcă să se sustragă Idris.

— Sunt un mazdoor, un simplu muncitor. Câştig un dolar sau doi într-o zi bună, Sahib. Şi am şi cinci copii. Unul dintre ei e orb. Şi acum asta. Oftează. Mă gândesc câteodată – să mă ierte Domnul – îmi spun că poate Allah ar fi trebuit să o lase pe Roshi să… ei bine, înţelegi tu. S-ar putea să fi fost mai bine. Pentru că te întreb, Sahib, ce băiat o să se însoare cu ea acum? Nu o să-şi găsească niciodată un soţ. Şi atunci cine o să aibă grijă de ea? Eu o să trebuiască să fac asta. O să fiu nevoit să fac asta toată viaţa.

Idris se simte încolţit. Îşi scoate portofelul.

— Orice poţi să economiseşti, Sahib. Nu pentru mine, bineînţeles. Pentru Roshi.

Idris îi pune în mână câteva bancnote. Unchiul clipeşte şi îşi ridică ochii de la bani. Începe să spună: Două… apoi îşi ţine gura închisă de teamă ca Idris să nu creadă că a făcut o greşeală.

— Cumpără-i nişte pantofi buni, îl îndeamnă Idris, coborând scările.

— Allah să te binecuvânteze, Sahib, strigă unchiul din spate. Eşti un om bun. Eşti un om tare cumsecade.

 

Idris vine în vizită şi a doua, şi a treia zi. În curând devine o rutină, stă în fiecare zi lângă Roshi. Ajunge să-i cunoască după nume pe infirmieri, pe cei care lucrează la parter, pe îngrijitor, pe paznicii subnutriţi şi obosiţi de la porţile spitalului. Îşi ţine vizitele cât se poate de secrete. În convorbirile pe care le are peste ocean cu Nahil nu a menţionat nimic de Roshi. Nici lui Timur nu-i spune unde pleacă, de ce nu îl însoţeşte într-o excursie la Paghman sau la o întâlnire cu un oficial al Ministerului de Interne. Dar Timur află oricum.

— Bravo ţie, spune el. Faci ceva