Face o pauză înainte să adauge:

— Ai grijă, totuşi.

— Vrei să spui să nu mă mai duc în vizită.

— Plecăm într-o săptămână, frate. Sunt sigur că nu vrei să se ataşeze prea mult de tine.

Idris dă din cap. Se întreabă dacă Timur nu este cumva puţin gelos pe relaţia lui cu Roshi, poate şi plin de resentimente că el, Idris, i-a furat o ocazie formidabilă de a face pe eroul. Timur, apărând cu încetinitorul din clădirea unde este înăbuşitor de cald, ţinând în braţe un copil mic. Mulţimea explodând în ovaţii. Idris e hotărât să nu-l lase pe Timur să defileze astfel cu Roshi.

Totuşi, Timur are dreptate. Într-o săptămână vor pleca acasă, iar Roshi a început să-l strige Kaka Idris. Dacă ajunge târziu, o găseşte agitată. O ia de mijloc şi un val de uşurare îi inundă faţa. Vizitele lui sunt ceea ce aşteaptă cel mai mult, îi spusese ea. Uneori îi strânge mâna în mânuţele ei şi se uită împreună la un film. Când e departe de ea, se gândeşte adesea la părul de un galben şters de pe braţele ei, la ochii ei mici şi căprui, la picioarele drăgălaşe, la obrajii rotunzi, la felul în care îşi ţine bărbia în mâini, în timp ce el îi citeşte una dintre cărţile de copii pe care le-a luat de la o librărie de lângă liceul francez. De câteva ori chiar şi-a imaginat cum ar fi dacă ar lua-o în SUA, cum s-ar înţelege cu băieţii lui de acasă, Zabi şi Lemar. În ultimul an, el şi Nahil se gândiseră la posibilitatea de a avea un al treilea copil.

— Şi acum? întreabă Amra cu o zi înaintea plecării lui planificate.

Mai devreme în acea zi, Roshi îi dăduse lui Idris un desen făcut în creion pe o hârtie de la spital: erau două siluete din beţe care se uitau la un televizor. El a arătat spre cea cu părul lung:

Asta eşti tu?

Şi ăsta eşti tu, Kaka Idris.

Aveai părul lung? Înainte?

Sora mea mi-l pieptăna în fiecare noapte. Ştia cum să-l pieptene, aşa că nu mă durea.

Trebuie să fi fost o soră bună. Când va creşte la loc, poţi să-l piepteni.

Cred că mi-ar plăcea. Nu pleca, Kaka! Nu mă lăsa!

— E o fată dulce, îi spune el Amrei.

Şi chiar e. E bine crescută şi umilă. Se gândeşte cu o urmă de vină la Zabi şi Lemar aflaţi în San Jose, care nu-şi suportă de mult timp numele afgane, care se transformă rapid în nişte mici tirani, în copiii americani obraznici şi pretenţioşi pe care el şi Nahil au jurat că nu-i vor avea niciodată.

— E o supravieţuitoare, spune Amra.

— Da.

Amra se sprijină de zid. Doi infirmieri trec în grabă pe lângă ei, împingând o targă. Pe ea stă întins un băiat care are capul înfăşurat într-un bandaj îmbibat în sânge şi nişte răni deschise pe coapse.

— Alţi afgani din America sau Europa, spune Amra, vin şi îi fac poze. O filmează. Îi fac promisiuni. Apoi merg acasă şi le arată familiilor lor. Ca şi cum ar fi un animal de la zoo. Le dau voie pentru că mă gândesc că poate o vor ajuta. Dar uită. Nu mai aud niciodată de ei. Aşa că te întreb din nou, şi acum?

— Operaţia de care are nevoie? spune el. Vreau să o fac posibilă.

Ea se uită la el cu ezitare.

— Avem o secţie de neurochirurgie în spitalul unde lucrez eu. O să vorbesc cu şeful meu. O să facem toate aranjamentele necesare ca să vină în California şi să facă operaţia.

— Da, dar banii?

— O să obţinem fonduri. În cel mai rău caz, voi plăti eu.

— Din portofel.

El râde.

— Se spune „din buzunar”, dar, da.

— Trebuie să obţinem permisiunea unchiului.

— Dacă îşi mai face apariţia.

Nu-l mai văzuse nimeni şi nu mai auzise nimeni de el din ziua în care Idris îi dăduse cele două sute de dolari.

Amra îi zâmbeşte. Idris nu mai făcuse aşa ceva până acum. Era ceva încurajator, ameţitor, euforic chiar în modul în care îşi luase acest angajament, fără să se gândească prea mult. Se simte plin de energie. Aproape că i se taie răsuflarea. Spre uimirea sa, îl mâncau ochii care i se umeziseră.

— Hvala, spune ea. Mulţumesc.

Se ridică pe vârful picioarelor şi îl sărută pe obraz.

— M-am culcat cu una dintre olandeze, spune Timur.

— De la petrecere?

Idris, cu capul lipit de fereastră, se ridică. Admira de unde era platourile netede ale Munţilor Hindu Kush, de culoare maronie.

— Cu bruneta. M-am încărcat pe jumătate cu energie şi am făcut dragoste până la chemarea la rugăciunea de dimineaţă.

— Iisuse! O să te maturizezi vreodată? spune Idris, enervat că Timur l-a împovărat din nou, atunci când a aflat de comportamentul lui oribil, de infidelitatea şi de maimuţărelile groteşti ale vărului său.

Timur zâmbeşte cu aroganţă.

— Aminteşte-ţi, vere, ce se întâmplă la Kabul…

— Te rog să nu continui fraza asta.

Timur râde.

Undeva în spatele avionului se dă o petrecere. Cineva cântă în paştună, iar altul bate într-o farfurie Styrofoam ca într-o tamboura.

— Nu-mi vine să cred că am dat peste bătrânu’ Nabi, murmură Timur. Iisuse!

Idris îşi scoate somniferul pe care îl păstrase în buzunarul de la piept şi îl înghite fără apă.

— Aşa că mă întorc luna viitoare, spune Timur, punându-şi mâinile în sân şi închizând ochii. Probabil voi mai face câteva drumuri după aceea, dar ar trebui să fie bine.

— Ai încredere în tipul ăsta Farooq?

— Ba bine că nu. De-aia mă întorc.

Farooq este avocatul pe care l-a angajat Timur. Specialitatea lui e să-i ajute pe afganii care au trăit în exil să-şi revendice proprietăţile lăsate la Kabul. Timur vorbeşte întruna despre hârtiile pe care le va înregistra Farooq, despre judecătorul care, speră el, va prezida şi va conduce dezbaterile, un văr de-al doilea al soţiei lui Farooq. Idris îşi sprijină din nou capul de geam, aşteptând ca pastila să-şi facă efectul.

— Idris? îl strigă Timur încet.

— Da.

— Foarte trist ce am văzut acolo, nu?

Eş