— Da, spune Idris.

În scurt timp, Idris începe să audă un bâzâit în cap şi i se înceţoşează vederea. În timp ce simte cum se cufundă în somn, se gândeşte la momentul despărţirii de Roshi, când îi ţinea degetele, spunându-i că se vor vedea curând, iar ea suspina uşor, aproape în tăcere, la pieptul lui.

În timp ce se îndrepta spre casă, de la Aeroportul Internaţional din San Francisco, Idris îşi aminteşte cu nostalgie traficul haotic de la Kabul. I se părea ciudat să-şi conducă acum Lexus-ul pe benzile îngrijite, fără gropi, ale autostrăzii 101, care ducea spre sud, cu toate indicatoarele întotdeauna utile, cu toată lumea asta de pe şosea atât de politicoasă şi de corectă, care semnaliza şi acorda prioritate. Zâmbeşte când îşi aduce aminte de toţi şoferii de taxi adolescenţi şi extrem de tupeişti, cărora el şi Timur le încredinţaseră viaţa lor la Kabul.

De pe scaunul din dreapta, Nahil pune tot felul de întrebări. Era Kabulul sigur? Cum era mâncarea? S-a îmbolnăvit? I s-a făcut rău de la vreun aliment? A făcut poze şi a filmat tot ce a putut? El îşi dă toată silinţa să fie cât mai exact. Îi descrie şcolile de pe care căzuse tencuiala, intruşii care locuiau ilegal în clădiri fără acoperiş, cerşetorii, noroiul, întreruperea continuă a curentului electric, dar e ca şi cum ar descrie muzica. Nu poate să le aducă la viaţă. Detaliile vii şi captivante despre Kabul – sala pentru culturism în mijlocul molozului, de exemplu, un afiş cu Schwarzenegger lipit de geam. Astfel de detalii îi scapă acum, iar descrierile lui sună generic, insipid, ca o poveste banală de la ştiri.

Pe bancheta din spate a maşinii, băieţii îi fac pe plac, ascultându-l un timp, sau cel puţin pretinzând că o fac. Idris simte că sunt plictisiţi. Apoi Zabi, care are zece ani, îi cere lui Nahil să dea drumul la un film. Lemar, care este cu doi ani mai mare, se străduieşte să-l mai asculte un timp pe tatăl lor, dar Idris aude curând zgomotul unei maşini de curse din DS Nintendo.

— Ce se întâmplă cu voi, băieţi? îi ceartă Nahil. Tatăl vostru tocmai s-a întors de la Kabul. Nu sunteţi curioşi? Nu aveţi nicio întrebare?

— E în regulă, spune Idris. Lasă-i!

Dar este supărat pe lipsa lor de interes, pe ignoranţa crasă faţă de loteria genetică ce le-a acordat dreptul la nişte vieţi privilegiate. Simte o ruptură bruscă între el şi familia sa, chiar şi cu Nahil, ale cărei întrebări se învârt mai mult în jurul restaurantelor şi a lipsei instalaţiilor tehnico-sanitare de interior. Se uită la ei într-un mod acuzator, aşa cum trebuie să se fi uitat şi localnicii din Kabul la el când a ajuns pentru prima dată acolo.

— Mi-e foarte foame, spune el.

— Ce ţi-ar plăcea? întreabă Nahil. Sushi, mâncare italiană? S-a deschis un magazin de delicatese lângă Oakridge.

— Hai să luăm mâncare afgană, propune el.

Merg la Abe’s Kabob House, în partea de est a oraşului San Jose, lângă vechea piaţa de vechituri Berryessa. Proprietarul, Abdullah, este un bărbat cu părul cărunt, trecut de şaizeci de ani, cu o mustaţă în furculiţă şi cu mâini puternice. Este unul dintre pacienţii lui Idris, la fel ca şi soţia lui. Abdullah le face cu mâna din spatele casei de marcat când Idris şi familia sa intră în restaurant. Abe’s Kabob House este o mică afacere de familie. Are numai opt mese – acoperite adesea cu feţe de masă din muşama – meniuri plastifiate, postere cu Afganistan pe pereţi, un automat vechi de sifon şi un „vânzător” în colţ. Abdullah îi întâmpină pe oaspeţi, se ocupă de casa de marcat şi face curăţenie. Soţia sa, Sultana, e în spate. Ea este cea responsabilă cu „magia”. Idris o vede acum în bucătărie, aplecată, cu părul strâns sub o bonetă din plasă, cu ochii mici din cauza aburului. Ea şi Abdullah s-au căsătorit în Pakistan, la sfârşitul anilor ’70, după ce comuniştii puseseră stăpânire pe ţara lor, îi povestiseră ei lui Idris. Li s-a acordat azil în SUA în 1982, în anul în care s-a născut fiica lor, Pari.

Ea e cea care le ia comanda acum. Pari este prietenoasă şi politicoasă, are pielea deschisă la culoare ca a mamei sale şi aceeaşi strălucire de forţă emoţională în ochi. Are un corp ciudat de disproporţionat, este subţire şi delicată în partea de sus, dar cântăreşte mult sub talie, are şolduri mari, coapse groase şi glezne la fel. Poartă acum una dintre obişnuitele ei fuste largi.

Idris şi Nahil comandă miel cu orez brun şi bolani. Băieţii se hotărăsc pentru chapli kabobs, cel mai apropiat fel de mâncare de hamburger, pe care îl pot găsi în meniu. În timp ce aşteaptă mâncarea, Zabi îi spune lui Idris că echipa lui de fotbal a ajuns în finală. El joacă pe partea dreaptă. Meciul este duminică. Lemar îi spune că are un recital la chitară sâmbătă.

— Ce interpretezi? întreabă Idris domol, începând să simtă disconfortul produs de diferenţa de fus orar.

— „Paint It Black”.

— Foarte tare!

— Nu sunt sigură că ai repetat îndeajuns, intervine Nahil, mustrându-l prudentă.

Lemar lasă să-i cadă şerveţelul de hârtie pe care îl rulase.

— Mamă! Pe bune! Nu vezi prin ce trec în fiecare zi? Am atâtea de făcut!

Pe la jumătatea mesei, Abdullah vine să-i salute, ştergându-şi mâinile pe şorţul legat în jurul taliei. Îi întreabă dacă le place mâncarea şi dacă îi mai poate servi cu ceva.

Idris îi spune că el şi Timur tocmai s-au întors din Kabul.

— Ce are de gând Timur jan? întreabă Abdullah.

— Ca de obicei, nimic bun.

Abdullah râde. Idris ştie cât de apropiat este Abdullah de Timur.

— Cum merge afacerea cu kabob?

Abdullah oftează.

— Domnule Bashiri, dacă o să vreau să blestem vreodată pe cineva, voi spune „să-ţi dea Domnul un restaurant”.

Preţ de câteva clipe toată lumea râde.

Mai târziu, când părăsesc restaurantul şi se urcă în maşină, Lemar întreabă:

— Tati, le dă tuturor mâncare pe gratis?

— Bineînţeles că nu, spune Idris.

— Atunci ţie de ce nu-ţi cere bani?

— Pentru că suntem afgani şi pentru că sunt doctorul lui, îl lămureşte Idris, ceea ce era parţial adevărat.

Motivul cel mai