important este, bănuieşte el, faptul că este vărul lui Timur, iar Timur i-a împrumutat bani cu ani în urmă lui Abdullah ca să deschidă restaurantul.

Acasă, Idris este surprins iniţial să vadă covoarele strânse în sufragerie şi în holul de la intrare, cuie şi plăci de lemn pe scări. Apoi îşi aminteşte că reamenajau casa, înlocuind covoarele cu lemn de esenţă tare – scânduri mari de cireş într-o nuanţă pe care furnizorul de pardoseală o numise arămie. Uşile dulapului din bucătărie fuseseră date cu şmirghel, iar în locul cuptorului cu microunde nu mai era nimic. Nahil îi spune că lunea lucrează doar o jumătate de zi ca să se poată întâlni dimineaţa cu cei care aveau să pună pardoseala şi cu Jason.

— Jason?

Apoi îşi aminteşte, Jason Speer, tipul cu home cinema.

— Vine să ia măsurători. Ne-a obţinut deja subwoofer-ul şi proiectorul la discount. Va trimite trei băieţi care să se apuce de lucru miercuri.

Idris dă din cap. Home cinema-ul fusese ideea lui, ceva ce îşi dorise dintotdeauna. Dar acum îl pune în încurcătură. Se simte deconectat de la tot, de Jason Speer, de dulapurile noi şi de podeaua arămie, de adidaşii cu talpă înaltă de o sută şaizeci de dolari ai copiilor, de cuvertura cu ciucuri din camera sa, de energia cu care el şi Nahil au căutat să realizeze toate aceste lucruri. Fructele ambiţiei sale îl lovesc acum frivole. Nu fac decât să-i amintească de brutala deosebire dintre viaţa lui şi ceea ce a găsit la Kabul.

— Ce s-a întâmplat, iubitule?

— Diferenţa de fus orar, spune Idris. Trebuie să trag un pui de somn.

Sâmbătă reuşeşte să asculte tot recitalul la chitară, iar duminică vede mare parte din meciul de fotbal al lui Zabi. În timpul celei de-a doua reprize se furişează în parcare şi doarme o jumătate de oră. Spre uşurarea lui, Zabi nu observă nimic. Duminică seara vin câţiva dintre vecini la cină. Îşi dau din mână în mână fotografii din călătoria lui Idris şi se uită politicoşi la filmarea de o oră de la Kabul pe care Nahil, împotriva voinţei lui Idris, insistă ca ei să o vadă.

La masă îl întreabă pe Idris cum a fost în excursie şi cum vede situaţia din Afganistan. Sorbind din mojito, le răspunde scurt.

— Nu pot să-mi imaginez cum e acolo, spune Cynthia.

Cynthia este instructor de pilates la sala de sport unde Nahil face exerciţii.

— Kabul înseamnă… Idris caută cuvântul potrivit. O mie de tragedii pe metru pătrat.

— Trebuie să fi avut un adevărat şoc cultural ducându-te acolo.

— Da, aşa a fost.

Idris nu spune că adevăratul şoc cultural a fost să se întoarcă.

În cele din urmă, ajung să discute despre violarea corespondenţei care se petrecuse recent în cartier.

Stând în pat în acea noapte, Idris spune:

— Crezi că trebuie să avem toate astea?

— „Toate astea?” se miră Nahil.

El o vede în oglindă, spălându-se pe dinţi deasupra chiuvetei.

— Toate astea. Toate lucrurile astea.

— Nu, nu avem nevoie de ele, dacă la asta te referi, spune ea.

Scuipă în chiuvetă şi face gargară.

— Nu crezi că toate astea sunt prea multe?

— Am muncit din greu, Idris. Îţi aduci aminte de examenele de admitere la medicină şi la drept, toţi anii de studiu, de anii de rezidenţiat? Nimeni nu ne-a dat nimic. Nu trebuie să ne cerem iertare pentru nimic.

— Cu banii pe care i-am dat pe sistemul home cinema am fi putut construi o şcoală în Afganistan.

Ea vine în dormitor şi se aşază pe pat ca să-şi scoată lentilele de contact. Are cel mai frumos profil. Îi place cum fruntea ei abia coboară unde începe nasul, îi plac pomeţii ei puternici şi gâtul subţire.

— Atunci fă-le pe amândouă, spune ea, întorcându-se spre el, clipind repede ca să-şi reţină picăturile. Nu văd de ce nu ai putea.

Cu câţiva ani în urmă, Idris descoperise că Nahil îl susţinea financiar pe un băiat columbian pe nume Miguel. Nu-i spusese nimic despre el şi, pentru că ea era cea care se ocupa de scrisori şi de bani, Idris nu ştiuse ani de-a rândul ăsta, până într-o zi când a văzut-o citind o scrisoare de la Miguel. Scrisoarea fusese tradusă din spaniolă de o călugăriţă. Era şi o fotografie cu un băiat înalt, musculos, lângă o colibă din paie, jucându-se cu o minge de fotbal, iar în spatele lui doar nişte vaci cam costelive şi nişte dealuri verzi. Nahil începuse să-l susţină pe Miguel când începuse să studieze dreptul. De unsprezece ani, cecurile lui Nahil s-au intersectat în linişte cu fotografiile lui Miguel şi cu scrisorile lui de mulţumire, traduse de călugăriţă.

Îşi dă jos inelele.

— Deci, despre ce e vorba? Te simţi vinovat că ai supravieţuit?

— Văd lucrurile puţin diferit acum, asta-i tot.

— Bine. Pune-le în practică, atunci. Dar nu te mai gândi atât la ele.

Disconfortul creat de diferenţa de fus orar nu-l lăsa să doarmă în noaptea aceea. Citeşte puţin, se duce la parter şi se uită la o parte din filmul West Wing, difuzat în reluare acum, apoi ajunge în faţa calculatorului, în camera de oaspeţi pe care Nahil a transformat-o în birou. Găseşte un e-mail de la Amra. Aceasta speră că a ajuns în siguranţă acasă şi că familia lui este bine. A plouat „cu furie” la Kabul, scrie ea, iar pe străzi intri în noroi până la glezne. Ploaia a adus cu ea inundaţii şi vreo două sute de familii au trebuit evacuate cu elicopterul din Shomali, la nord de Kabul. Securitatea e pe poziţii, deoarece Kabulul susţine războiul lui Bush în Irak şi aşteaptă represalii din partea Al-Qaida. Ultimul ei rând este: ai vorbit deja cu şeful tău?

Sub e-mail-ul Amrei este adăugat un paragraf din partea lui Roshi, pe care Amra l-a transcris. Sună în felul următor:

Salaam, Kaka Idris,

Inshallah, ai ajuns cu bine în America. Sunt sigură că familia ta e foarte fericită să te vadă. În fiecare zi mă gândesc la tine. În fiecare zi mă uit la filmele pe care mi le-ai cumpărat. Îmi plac toate. Sunt tristă că