nu eşti aici să ne uităm împreună la ele. Mă simt bine şi Amra jan are foarte mare grijă de mine. Te rog să-i spui familiei tale Salaam din partea mea. Inshallah, ne vom vedea curând în California.

Cu respect,

Roshana

Îi răspunde Amrei, îi mulţumeşte şi îi scrie că-i pare rău să audă de inundaţii. Speră că ploaia se va domoli. Îi spune că va vorbi săptămâna aceasta cu şeful lui despre Roshi. Sub aceste rânduri scrie:

Salaam, Roshi jan,

Mulţumesc mult pentru mesajul tău drăguţ. Am fost foarte fericit să aud de tine. Şi eu mă gândesc mult la tine. I-am povestit familiei mele totul despre tine şi sunt toţi nerăbdători să te întâlnească, mai ales fiii mei, Zabi jan şi Lemar jan, care mă tot întreabă de tine. De-abia aşteptăm să ajungi aici. Cu dragoste,

Kaka Idris

Iese de pe internet şi merge la culcare.

 

Luni, când intră în birou, este întâmpinat de o groază de mesaje pe telefon. Cereri de reţete medicale se revarsă dintr-un coş, aşteptând aprobarea lor. Are peste o sută şaizeci de e-mail-uri pe care trebuie să le citească, iar căsuţa vocală este plină. Îşi studiază cu atenţie programul pe calculator şi este înspăimântat să vadă că orarul său este supraîncărcat toată săptămâna – cu pile, aşa cum spun medicii. Şi, mai rău de atât, o va vedea în această după-amiază pe temuta doamnă Rasmussen, o prezenţă într-adevăr neplăcută, care se confruntă de ani de zile cu tot felul de simptome, care mai de care mai ciudate, ce nu răspund la niciun tratament. Îl apucă transpiraţiile la gândul că trebuie să facă faţă dependenţei ei agresive de mersul la doctor. Şi mai este şi un mesaj vocal de la şefa sa, Joan Schaeffer, care îi spune că un pacient pe care îl diagnosticase cu pneumonie chiar înainte de a pleca la Kabul a suferit, de fapt, o insuficienţă cardiacă congestivă. Cazul va fi folosit săptămâna viitoare pentru Peer Review, o conferinţă video pe care o urmăreşte tot personalul şi în timpul căreia se prezintă greşeli ale unor medici, care rămân anonimi, pentru a se învăţa din ele. Anonimitatea nu merge prea departe, Idris ştie asta. Cel puţin jumătate dintre persoanele din cameră vor şti cine este vinovatul.

Simte cum îl apucă o durere de cap.

În acea dimineaţă rămâne teribil de în urmă cu programul. Un astmatic intră fără programare, având nevoie urgent de tratament şi de o monitorizare îndeaproape a fluxului de vârf şi a saturaţiei de oxigen. Un director de vârstă mijlocie, pe care Idris l-a văzut ultima dată cu trei ani în urmă, intră cu un infarct miocardic anterior care evoluează. Idris ia prânzul cu o jumătate de oră întârziere. În sala de conferinţe unde mănâncă toţi medicii, muşcă hărţuit din sendvişul uscat de curcan, încercând să-i prindă din urmă cu notiţele. Răspunde la aceleaşi întrebări venite acum din partea colegilor. Te simţeai în siguranţă în Kabul? Ce cred afganii de acolo despre prezenţa americanilor? Le dă replici lapidare, scurte, cu gândul la doamna Rasmussen, la mesajele vocale la care trebuie să răspundă, cererile pe care trebuie să le aprobe, la cele trei pile din orarul său din acea după-amiază, la viitoarea conferinţă Peer Review, la muncitorii de acasă care taie cu fierăstrăul, dau găuri şi bat cuie. Când vorbeşte despre Afganistan – şi e surprins să vadă cât de repede şi imperceptibil s-a petrecut asta – simte dintr-o dată că discută despre un film văzut recent, care te umple de emoţie, dar ale cărui efecte încep să pălească.

Săptămâna aceasta se dovedeşte una dintre cele mai grele din cariera sa. Deşi a intenţionat să vorbească cu Joan Schaeffer despre Roshi, nu a găsit timp. Toată săptămâna este într-o dispoziţie proastă. Petrece puţin timp cu băieţii acasă, se enervează cu muncitorii care ba intră, ba ies din casă şi cu tot zgomotul. Încă nu şi-a revenit la normal cu somnul. Mai primeşte două e-mail-uri de la Amra cu ultimele informaţii de la Kabul. Rabia Balkhi, spitalul pentru femei, s-a redeschis. Guvernul Karzai va permite reţelelor de televiziune să transmită programe, provocându-i pe conservatorii islamişti care s-au opus. Într-un post-scriptum de la sfârşitul celui de-al doilea e-mail, ea scrie că Roshi a devenit mai retrasă de când a plecat el şi îl întreabă din nou dacă a vorbit cu şefa lui. Se ridică din faţa tastaturii. Se întoarce mai târziu, ruşinat de cât de mult l-au iritat cuvintele Amrei, de cât de tentat a fost, pentru o clipă, să-i răspundă cu majuscule:

O SĂ VORBESC. LA TIMPUL POTRIVIT.

 

— Sper că a fost OK pentru tine.

Joan Schaeffer stă în spatele biroului, cu mâinile în poală. E o femeie de o energie extraordinară, cu o faţă rotundă şi cu un păr alb şi aspru. Se uită la el peste ochelarii mici de citit, aşezaţi pe nas.

— Înţelegi că nu a fost vorba de vreun atac împotriva ta?

— Da, bineînţeles, spune Idris. Înţeleg.

— Şi nu te simţi prost. I se putea întâmpla oricăruia dintre noi. Insuficienţă cardiacă congestivă şi pneumonie pe bază de radiografie, uneori e cam greu de spus.

— Mulţumesc, Joan.

Se ridică să plece, dar se opreşte la uşă.

— A! E ceva ce voiam să discut cu tine.

— Sigur. Sigur. Ia loc.

Se aşază din nou. Îi spune de Roshi, îi descrie rana, lipsa de resurse de la Spitalul Wazir Akbar Khan. Îi spune despre promisiunea pe care i-a făcut-o Amrei şi lui Roshi. Spunându-o cu voce tare, se simte apăsat de acest angajament într-un fel în care nu se simţise la Kabul, când stătuse în hol cu Amra şi ea l-a sărutat pe obraz. E tulburat să vadă că simte un fel de remuşcare.

— Doamne, Idris, spune Joan, clătinând din cap, eşti de lăudat. Dar cât de înspăimântător! Biata