— Ştiu, spune el.

O întreabă dacă grupul ar fi dispus să acopere operaţia.

— Sau operaţiile. Am sentimentul că are nevoie de mai mult de una.

Joan oftează.

— Mi-aş dori. Dar, sincer, mă îndoiesc că cei din consiliul de administraţie vor aproba asta, Idris. Mă îndoiesc foarte tare. Ştii că am fost pe roşu în ultimii cinci ani. Şi ar mai fi şi problemele legale, foarte complicate.

Ea aşteaptă, şi poate e pregătită, ca el să conteste asta, dar nu o face.

— Înţeleg, spune el.

— Ar trebui să găseşti o organizaţie umanitară care face lucruri de genul acesta, nu? Ţi-ar lua ceva timp, dar…

— O să mă interesez. Mulţumesc, Joan.

Se ridică din nou, surprins că se simte mai eliberat, aproape uşurat de răspunsul ei.

Mai trece încă o lună până la instalarea home cinema-ului acasă, dar e o minune. Din tavan se proiectează o imagine intensă, iar mişcările pe ecranul cu diagonală de 259 de centimetri sunt izbitor de realiste. Sistemul surround cu 7.1 canale, egalizatorul grafic şi atenuatorul de bas pe care le-au pus în cele patru colţuri ale camerei au făcut minuni pentru acustică. Se uită la Piraţii din Caraibe, băieţii sunt absolut încântaţi de tehnologie, stând unul în stânga, celălalt în dreapta lui, mâncând din coşul cu floricele de porumb din poala lui. Adorm înainte de scena prelungită de bătaie de la final.

— Îi duc în pat, îi spune Idris lui Nahil.

Îl ridică pe unul, apoi pe celălalt. Băieţii sunt în creştere, corpurile lor slabe se alungesc cu o viteză alarmantă. Îi înveleşte pe fiecare şi devine conştient de suferinţa care îl pândeşte în ceea ce îi priveşte pe băieţi. Într-un an, cel mult doi, el va fi înlocuit. Băieţii se vor îndrăgosti de alte lucruri, de alţi oameni, se vor simţi stânjeniţi de el şi de Nahil. Idris se gândeşte cu dor la vremurile în care erau mici şi neajutoraţi şi atât de dependenţi de el. Îşi aminteşte cât de înspăimântat era Zabi în copilărie de gurile de canal, ocolindu-le cât de mult putea, cu stângăcie. Odată, când se uitau la un film vechi, Lemar l-a întrebat pe Idris dacă apucase filmele alb-negru. Amintirea îl face să zâmbească. Îi sărută pe obraji.

Stă în spate, în întuneric, uitându-se la Lemar care doarme. Îşi dă seama acum că îi judecase în grabă şi pe nedrept pe băieţii săi. Şi se judecase aspru şi pe sine. Nu este un criminal. Tot ceea ce îi aparţine a câştigat cinstit. În anii ’90, pe când jumătate din tipii pe care îi ştia stăteau prin cluburi şi vânau femei, el era îngropat în studiu, târându-se pe holurile spitalului la ora două dimineaţa, renunţând la timpul liber, la confort, la somn. Îi dăruise medicinii zece ani din viaţă. Şi-a plătit datoriile. De ce să se simtă prost? E familia lui. E viaţa lui.

În ultima lună, Roshi a devenit ceva abstract pentru Idris, ca un personaj dintr-o piesă de teatru. Legătura dintre ei a devenit mai slabă, aproape s-a răcit Intimitatea surprinzătoare pe care a descoperit-o în acel spital a dispărut între timp. Experienţa trăită la spitalul din Kabul nu mai avea putere asupra lui. Îşi dă seama că acolo fusese cuprins de o hotărâre puternică, de ceea ce s-a dovedit de fapt o iluzie, un miraj. Căzuse sub influenţa unui fel de drog. Acum simte distanţa dintre el şi fată ca fiind enormă. Infinită, insurmontabilă, iar promisiunea faţă de ea, o greşeală nesăbuită, o interpretare eronată a propriilor sale puteri, a voinţei şi a caracterului său. Ceva care cel mai bine ar trebui să fie dat uitării. Dar nu este în stare. Pur şi simplu. În ultimele două săptămâni a primit încă trei e-mail-uri de la Amra. L-a citit pe primul şi nu a răspuns. Iar pe următoarele două le-a şters fără ca măcar să le mai deschisă.

Vreo douăsprezece-treisprezece persoane stau la coadă în librărie. Coada se întinde de la scena improvizată, până la standul cu reviste. O femeie înaltă, cu faţa lată, le dă câte un post-it celor care aşteaptă, ca să-şi scrie numele şi vreun mesaj personal ce va apărea ca dedicaţie în carte. O vânzătoare care stătea lângă autoare îi ajută pe oameni să dea repede la pagina de titlu.

Idris este aproape de ele şi ţine un exemplar în mână. Femeia din faţa lui, de vreo cincizeci şi ceva de ani, blondă cu părul scurt, se întoarce spre el şi îl întreabă:

— Aţi citit-o?

— Nu, spune el.

— O să o citim pentru clubul de carte de luna viitoare. E rândul meu să aleg.

— Aha!

Se încruntă şi-şi duce mâna la piept.

— Sper ca oamenii să o citească. E o poveste atât de înduioşătoare! Te inspiră. Pun pariu că o să se facă un film după ea.

E adevărat ce i-a spus. Nu a citit cartea şi se îndoieşte că o va citi vreodată. Nu crede că are dispoziţia necesară să se revadă în paginile ei. Dar ceilalţi vor citi. Şi când o vor face, el va fi expus. Oamenii vor şti. Nahil, băieţii, colegii. Îi vine greaţă când se gândeşte la asta.

Deschide din nou cartea, trece repede de mulţumiri, de biografia coautorului, care este, de fapt, adevăratul scriitor. Se uită din nou la fotografia de pe copertă. Nici urmă de rană. Dacă a rămas cu o cicatrice, ceea ce trebuie să se fi întâmplat, părul ei negru, lung şi ondulat o ascunde. Roshi poartă o bluză cu mărgele mici aurii, un pandantiv Allah şi nişte cercei mici şi rotunzi din lapislazuli. Se sprijină de un pom, uitându-se fix la aparat şi zâmbeşte. El se gândeşte la siluetele din nişte simplii linii pe care ea i le desenase. Nu pleca! Nu mă lăsa, Kaka! Nu găseşte în această tânără nici măcar o urmă din făptura mică şi timidă pe care o găsise cu şase ani în urmă în spatele unei perdele.

Idris se uită la pagina cu dedicaţii.

Celor doi îngeri din viaţa mea: mamei mele Amra şi lui Kaka Timur. Sunteţi salvatorii mei. Vă datorez totul.

Oamenii