înaintează. Femeia cu părul blond şi scurt are acum cartea semnată. Se dă într-o parte, iar Idris, cu inima bătându-i, face un pas înainte. Roshi îşi ridică privirea. Poartă un şal afgan peste o bluză cu mâneci lungi de culoarea dovleacului şi cercei mici ovali din argint. Ochii ei sunt mai negri decât îşi aminteşte el, iar corpul ei emană feminitate. Se uită la el fără să clipească şi, deşi niciun semn de pe faţa ei nu-i dă de înţeles că l-a recunoscut, iar zâmbetul ei pare unul politicos, este ceva în expresia feţei femeii ce o face să pară distrată şi distantă, jucăuşă, şireată, greu de pus în încurcătură. Îl intimidează şi, dintr-o dată, toate cuvintele pe care le compusese – chiar şi scrise, repetate în minte până a ajuns în faţa ei – au dispărut. Nu poate să se adune să spună ceva. Poate doar să stea acolo, uitându-se ca un prost.

Vânzătoarea îşi drege glasul.

— Domnule, dacă îmi daţi cartea, deschid la pagina de titlu şi Roshi vă va da un autograf.

Cartea. Idris îşi coboară privirea şi o vede, o ţine strâns în mâini. Nu a venit ca să obţină o semnătură, bineînţeles. Ar fi enervant – grotesc de enervant – după tot ce s-a întâmplat. Totuşi, se vede înmânând cartea vânzătoarei care o deschide imediat la pagina corectă, ca o expertă, iar mâna lui Roshi mâzgăleşte ceva sub titlu. Mai are doar câteva secunde în care poate să spună ceva, nu că l-ar scuza câtuşi de puţin în faţa ei, ci pentru că el crede că îi datorează asta. Dar când vânzătoarea îi dă cartea înapoi, nu poate rosti niciun cuvânt. Îşi doreşte acum măcar o fărâmă din curajul lui Timur. Se uită din nou la Roshi. Fata se uită deja lung la următoarea persoană care aşteaptă la rând.

— Sunt… începe el.

— Trebuie să plecaţi acum, domnule, spune vânzătoarea.

Idris se îndepărtează cu capul plecat.

A lăsat maşina în faţa magazinului unde era foarte multă lume. Drumul până la ea i se pare cel mai lung din viaţa lui. Deschide portiera şi se opreşte înainte să urce. Cu mâinile încă tremurânde deschide din nou cartea. Mâzgălitura nu este o semnătură. I-a scris două propoziţii în engleză.

Închide cartea, apoi ochii. Presupune că ar trebui să se simtă uşurat. Dar o parte din el îşi doreşte altceva. Poate că dacă s-ar fi strâmbat la el, dacă i-ar fi spus ceva infantil, plină de aversiune şi ură! O izbucnire de ranchiună! Poate că ar fi fost mai bine. În loc de asta, o respingere decentă, diplomatică. Şi însemnarea asta. Nu-ţi face griji. Nu eşti în ea. Un act de bunătate. Poate, mai exact, un act de caritate. Ar trebui să se simtă uşurat. Dar doare. Simte aceste cuvinte ca pe izbitura unui topor în cap.

În apropiere este o bancă sub un ulm. Se îndreaptă spre ea şi lasă cartea acolo. Se întoarce la maşină şi se aşază la volan. Durează câteva minute până prinde curaj să întoarcă cheia în contact şi să plece.

Capitolul 6

Februarie, 1974

 

 

Nota Editorului, Parallaxe 84 (iarna 1974), pag. 5

 

Dragi cititori,

Acum cinci ani, când am început ediţiile noastre trimestriale în care apăreau interviuri cu poeţi mai puţin cunoscuţi, nu am putut anticipa cât de populare vor deveni. Mulţi dintre voi au cerut mai multe şi, într-adevăr, scrisorile voastre entuziaste au făcut ca aceste ediţii să devină o tradiţie anuală aici, în Parallaxe. Profilurile au devenit favoritele scriitorilor din staff. Articolele au dus la descoperirea sau redescoperirea unor poeţi de valoare şi la o apreciere târzie a operei lor.

Este trist, dar deasupra ediţiei curente pluteşte o umbră. Artistul acestei ediţii este Nila Wahdati, o poetă afgană intervievată de Étienne Boustouler iarna trecută în oraşul Courbevoie de lângă Paris. Doamna Wahdati – suntem siguri că veţi fi de acord – i-a oferit domnului Boustouler unul dintre cele mai revelatoare şi uimitor de sincere interviuri pe care le-am publicat vreodată. Am aflat cu mare tristeţe de moartea ei prematură, la scurt timp după acest interviu. Comunitatea de poeţi îi va duce dorul. A lăsat în urmă o fiică.

E stranie sincronizarea. Uşa liftului se deschide cu zgomot, exact în momentul în care se aude telefonul sunând. Pari îl aude, pentru că vine din apartamentul lui Julien, care este la capătul coridorului îngust, slab luminat şi, prin urmare, cel mai aproape de lift. Ştie intuitiv cine sună. După expresia de pe faţa lui Julien, şi el ştie.

Julien, care s-a urcat deja în lift, îi spune:

— Lasă-l să sune.

În spatele lui se află o femeie rezervată, cu faţa roşie, care a coborât de mai sus. Se uită fioroasă la Pari, nerăbdătoare. Julien o numeşte La chèvre, din cauza firelor de păr ca de capră de pe barba ei.

El spune:

— Să mergem, Pari. Am întârziat deja.

Făcuse rezervări pentru ora şapte la un restaurant nou din arondismentul 16, care stârnise vâlvă pentru poulet braisé, sole cardinale şi ficatul de viţel cu oţet din vin de Xeres. Se întâlnesc cu Christian şi Aurélie, prieteni vechi pe care Julien şi-i făcuse la universitate – pe când era student, nu profesor. Stabiliseră să se întâlnească la şase şi jumătate pentru aperitive şi e deja şase şi un sfert. Trebuie să mai meargă până la staţia de metrou, apoi până la Muette şi încă şase blocuri până la restaurant.

Telefonul continuă să sune.

Femeia pe care Julien o numeşte capră tuşeşte.

Julien spune, cu mai multă fermitate de data aceasta:

— Pari?

— E probabil Maman, spune ea.

— Da, îmi dau seama.

În mod iraţional, Pari se gândeşte că Maman – cu talentul ei nemărginit pentru dramă – a ales să o sune chiar în acest moment, ca să o pună să facă exact această alegere: să intre în lift cu Julien sau să-i răspundă la telefon.

— Ar putea fi important, spune ea.

Julien oftează.

În timp ce uşa liftului se închide în spatele lui, se sprijină de peretele coridorului. Îşi bagă mâinile adânc în buzunarele pardesiului, părând să arate, pentru un moment, ca un personaj dintr-un policier al