— Termin într-un minut, spune Pari.

Julien îi aruncă o privire sceptică.

Apartamentul lui Julien e mic. Şase paşi rapizi şi a traversat deja holul, a trecut prin bucătărie şi s-a aşezat pe marginea patului, întinzându-se după telefonul de pe singura noptieră pentru care au avut spaţiu. Priveliştea este totuşi impresionantă. Acum plouă, dar într-o zi senină poate să se uite pe fereastra dinspre est şi să vadă destul de mult din arondismentele 19 şi 20.

— Oui, allô? spune ea în receptor.

În aparat, vocea unui bărbat.

— Bonsoir. Domnişoara Pari Wahdati?

— Cine mă caută?

— Sunteţi fiica doamnei Nila Wahdati?

— Da.

— Sunt doctorul Delaunay. Vă sun în legătură cu mama dumneavoastră.

Pari închide ochii. Înainte să fie cuprinsă de frica obişnuită, simte un sentiment de vină. A mai primit astfel de apeluri până acum, prea multe la număr, când era adolescentă, fără doar şi poate, dar chiar şi înainte – odată, în clasa a cincea, era în timpul unei lucrări la geografie când profesorul a fost nevoit să o întrerupă, să iasă cu ea pe hol şi să-i explice cu o voce liniştită ce s-a întâmplat. Aceste apeluri îi sunt familiare lui Pari, dar repetarea lor nu a dus la indiferenţă. La fiecare apel se gândeşte, De data asta, ăsta e momentul, şi mereu închide şi se grăbeşte la Maman. În câteva cuvinte, Julien îi spusese lui Pari că, dacă nu mai răspunde şi nu îi mai acordă atâta atenţie, poate nu vor mai exista nici atâtea insistenţe.

— A avut un accident, spune doctorul Delaunay.

Pari stă lângă fereastră şi ascultă explicaţiile lui. Răsuceşte firul telefonului pe deget şi îl desface în timp ce acesta îi povesteşte despre venirea mamei sale la spital, tăietura de pe frunte, suturi, injecţia preventivă cu tetanos, curăţarea cu apă oxigenată, antibiotice, bandaje. Pari îşi aminteşte de o zi în care, la vârsta de zece ani, ajunsese acasă de la şcoală şi găsise pe masa din bucătărie douăzeci şi doi de franci şi un bilet scris de mână. Am plecat în Alsacia cu Marc. Îţi aduci aminte de el. Mă întorc în vreo două zile. Să fii cuminte. (Să nu stai până seara târziu!) Te iubesc. Maman. Pari stătuse tremurând în bucătărie, cu ochii plini de lacrimi, spunându-şi că două zile nu era chiar atât de rău, nu era chiar atât de mult.

Doctorul îi pune o întrebare.

— Poftim?

— Întrebam dacă veniţi să o luaţi acasă, domnişoară. Rana nu e gravă, înţelegeţi, dar probabil că ar fi mai bine să nu se ducă acasă singură. Sau îi putem chema un taxi.

— Nu. Nu e nevoie. Ar trebui să ajung cam într-o jumătate de oră.

Stă pe pat. Julien sigur se va supăra, se va simţi probabil prost în prezenţa lui Christian şi a lui Aurélie, ale căror opinii par să conteze foarte mult pentru el. Pari nu vrea să iasă pe coridor şi să dea piept cu Julien. Nu vrea nici să meargă la Courbevoie, dar nici să o vadă pe mama ei. Mai degrabă s-ar întinde şi ar asculta cum vântul aruncă stropi de ploaie pe geam până ar adormi.

Îşi aprinde o ţigară, iar când Julien intră în cameră şi o întreabă din spate: „Nu vii, nu-i aşa?”, ea nu îi răspunde.

EXTRAS DIN „AFGHAN SONGBIRD”, UN INTERVIU CU NILA WAHDATI, DE ÉTIENNE BOUSTOULER,

Parallaxe 84 (iarna 1974), pag. 33

EB: Să înţeleg că sunteţi, de fapt, jumătate afgană, jumătate franţuzoaică?

NW: Mama a fost franţuzoaică, da. Din Paris.

EB: Dar pe tatăl dumneavoastră l-a întâlnit la Kabul. V-aţi născut acolo.

NW: Da, s-au întâlnit acolo în 1927. La un dineu la Palatul Regal. Mama îl însoţea pe tatăl ei – bunicul meu – care fusese trimis la Kabul pentru a-l sfătui pe regele Amanullah în legătură cu reformele lui. Aţi auzit de el, de regele Amanullah?

Stăm în sufrageria apartamentului mic al Nilei Wahdati, la etajul trei al unei clădiri rezidenţiale din oraşul Courbevoie, la nord-vest de Paris. Camera este mică, slab luminată şi sărăcăcios mobilată: o canapea cu tapiţerie galbenă ca şofranul, o măsuţă de cafea şi două rafturi înalte. Stă cu spatele la fereastra pe care a deschis-o ca să iasă fumul de la ţigările pe care le aprinde încontinuu.

Nila Wahdati spune că are patruzeci şi patru de ani. Este o femeie extraordinar de atrăgătoare, poate că a trecut de floarea vârstei, dar, totuşi, nu se află prea departe. Pomeţi înalţi regali, pielea fină, talia subţire. Are nişte ochi inteligenţi şi cocheţi, o privire pătrunzătoare care te face să te simţi respectat, testat, fermecat şi, în acelaşi timp, să simţi că se joacă cu tine. Rămân încă, presupun, o armă redutabilă de seducţie. E dată doar cu ruj, a depăşit puţin conturul într-o parte. Şi-a băgat o bandană deasupra sprâncenelor şi poartă o bluză de un mov pal peste blugi şi pantofi fără şosete. Deşi este abia unsprezece dimineaţa, îşi toarnă nişte vin dintr-o sticlă de Chardonnay care nu a fost pusă la rece. Mi-a oferit cordial un pahar, dar am refuzat-o.

NW: A fost cel mai bun rege pe care ei l-au avut vreodată.

Remarca ei mi se pare interesantă prin pronumele ales.

EB: „Ei”? Nu te consideri afgană?

NW: Să spunem că am divorţat de jumătatea mea supărătoare.

EB: M-aţi făcut curios.

NW: Dacă ar fi reuşit, mă refer la regele Amanullah, e posibil să vă fi răspuns altfel la întrebare.

O rog să-mi explice.

NW: Vedeţi dumneavoastră, s-a trezit într-o dimineaţă regele, şi şi-a prezentat planul de reconstrucţie a ţării – gesticulând şi adresându-se pe un ton autoritar – unei naţiuni noi şi mai luminate. Gata! a spus el. Să renunţăm la văl, în primul rând. Imaginaţi-vă, domnule Boustouler, o femeie arestată în Afganistan pentru că poartă burqa{22}! Când soţia sa, regina Soraya, a apărut cu neruşinare în public? Oh là là! Plămânii mullahilor s-au umplut cu destul aer cu care ar fi putut zbura nu un Hindenburg, ci o mie. Şi fără poligamie, a spus el! Asta, înţelegeţi, într-o ţară în care regii au mii de concubine şi nu se