uită niciodată la majoritatea copiilor pe care i-au făcut de plăcere. De acum înainte, a declarat el, niciun bărbat nu te mai poate forţa să te măriţi. Gata cu plătitul miresei şi cu măritişul de mici. Şi încă ceva: o să mergeţi toate la şcoală.

EB: Era un vizionar, atunci.

NW: Sau un prost. Întotdeauna mi s-a părut riscant de subţire linia dintre ele.

EB: Ce s-a întâmplat cu el?

NW: Răspunsul este pe cât de supărător, pe atât de predictibil, domnule Boustouler. Jihadul, bineînţeles. I-au declarat Jihad, mullahii şi şefii triburilor. Imaginaţi-vă o mie de pumni îndreptaţi spre cer! Regele a făcut pământul să se mişte, vedeţi, dar a fost înconjurat de un ocean de fanatici şi ştiţi foarte bine ce se întâmplă când fundul oceanului se cutremură, domnule Boustouler. O armată de rebeli cu barbă s-au năpustit asupra sărmanului rege şi i-au provocat moartea, în timp ce el se zbătea neputincios în mâinile lor, l-au târât în India, apoi în Italia şi în final în Elveţia, unde a reuşit să iasă din mizerie şi a murit bătrân şi deziluzionat, în exil.

EB: Şi ţara în care ai mers apoi? Să înţeleg că nu ţi s-a potrivit.

NW: Şi invers e la fel de adevărat.

EB: De aceea te-ai mutat în Franţa în 1955.

NW: M-am mutat în Franţa pentru că am vrut să-mi salvez fiica de un anumit stil de viaţă.

EB: Despre ce stil de viaţă e vorba?

NW: Nu am vrut să o văd devenind, împotriva voinţei şi firii ei, una dintre acele femei triste, harnice, care sunt crescute într-o robie tăcută, toată viaţă, fiindu-le mereu frică să arate, să spună sau să facă vreun lucru greşit. Femei care sunt admirate de câteva semene de-ale lor din Occident – aici în Franţa, de exemplu – transformate în eroine pentru vieţile lor dure. Dar sunt admirate de la distanţă tocmai de cele care nu ar putea suporta să se pună măcar o zi în pielea lor. Femei care îşi văd dorinţele înăbuşite şi visele abandonate, şi totuşi – şi asta e cel mai rău, domnule Boustouler – dacă le întâlneşti, zâmbesc şi pretind că nu le este frică de nimic. Ca şi cum ar duce o viaţă de invidiat. Dar te uiţi mai bine la ele şi le vezi privirea neajutorată, disperarea şi cum totul contrazice buna dispoziţie pe care o afişează. E complet patetic, domnule Boustouler. Nu am vrut asta pentru fiica mea.

EB: Să înţeleg că ea îşi dă seama de toate astea.

Îşi mai aprinde o ţigară.

NW: Ei bine, copiii nu sunt niciodată tot ceea ce ai sperat, domnule Boustouler.

 

În camera de la urgenţă, o asistentă irascibilă îi dă indicaţii lui Pari să aştepte la biroul de înregistrare, lângă o etajeră mobilă plină cu clipboard-uri şi tabele. Pari este surprinsă să vadă oameni care îşi petrec de bunăvoie tinereţea, pregătindu-se pentru o profesie care îi aduce într-un astfel de loc. Nu poate să-i înţeleagă deloc. Îi este silă şi teamă de spitale. Urăşte să-i vadă pe oameni într-o stare jalnică, să simtă mirosul greu, să audă zgomotul tărgilor, să vadă holurile cu picturile şterse şi nenumăratele pagini din dosarul medical de deasupra capului.

Doctorul Delaunay se dovedeşte a fi mai tânăr decât a crezut Pari. Are nasul subţire, gura mică şi părul blond în bucle mici. O conduce afară din camera de gardă, prin uşa dublă, în holul principal.

— Când mama dumneavoastră a ajuns aici, spune el pe un ton confidenţial, era complet beată… Nu păreţi surprinsă.

— Nu sunt.

— Şi nici câteva dintre asistente nu au fost. Spun că are nişte datorii la noi. Eu sunt nou aici, aşa că, bineînţeles, nu am avut plăcerea să o cunosc până acum.

— Cât de rău a fost?

— A fost foarte încăpăţânată, spune el. Şi, aş spune, mai degrabă teatrală.

Îşi zâmbesc cu subînţeles.

— O să fie bine?

— Da, în scurt timp, spune doctorul Delaunay. Dar trebuie să vă recomand, şi subliniez asta, să reducă din consumul de alcool. A avut noroc de data asta, dar cine ştie, data viitoare…

Pari dă din cap.

— Unde e?

El o conduce din nou în camera de la gardă şi apoi după un colţ.

— Patul trei. Vin imediat cu instrucţiunile de externare.

Pari îi mulţumeşte şi se îndreaptă spre patul mamei sale.

— Salut, Maman.

Maman îi zâmbeşte obosită. Are părul ciufulit şi în picioare şosete desperecheate. I-au bandajat fruntea şi un lichid incolor curge pe un tub legat la braţul stâng. Poartă un halat de spital pe dos, care nici nu e legat bine. Halatul s-a desfăcut puţin în faţă şi Pari vede ceva din linia verticală groasă, închisă la culoare, vechea cicatrice de la cezariană. O întrebase cu câţiva ani înainte de ce nu are semnul orizontal obişnuit şi Maman i-a explicat că doctorii i-au dat la timpul acela un motiv tehnic pe care nu şi-l mai aminteşte. Ce e important, a spus ea, e că te-au scos afară.

— Ţi-am stricat seara, murmură Maman.

— Accidentele se întâmplă. Am venit să te duc acasă.

— Aş putea dormi o săptămână.

Ochii aproape că i se închid, dar continuă să vorbească domol şi fără vlagă.

— Stăteam şi mă uitam la televizor. Mi s-a făcut foame. M-am dus la bucătărie să iau nişte pâine cu marmeladă. Am alunecat. Nu ştiu cum sau pe ce, dar m-am lovit cu capul de mânerul de la uşa cuptorului. Cred că mi-am pierdut cunoştinţa pentru un minut sau două. Stai jos, Pari. Nu te văd bine.

Pari se aşază.

— Doctorul a spus că ai băut.

Maman îşi deschide un ochi pe jumătate. Are de-a face des cu doctorii, dar nu-i suferă deloc.

— Băiatul acela? A spus el asta? Le petit salaud. Ce ştie el? Respiraţia lui încă mai miroase a lapte.

— Tot timpul glumeşti! De fiecare dată când aduc vorba despre asta.

— Sunt obosită, Pari. Poţi să-mi faci morală cu altă ocazie. Oricum, nu te întrece nimeni la asta!

Acum chiar adoarme. Sforăie, deloc plăcut, cum i se întâmplă mereu după beţie.

Pari stă pe taburetul de la marginea patului, aşteptându-l pe doctorul Delaunay, imaginându-şi-l pe Julien la o masă slab luminată, cu meniul în mână, explicându-le lui Christian şi lui Aurélie despre criză, pe deasupra cupelor înalte de Bordeaux.