S-a oferit să o însoţească la spital, dar doar de faţadă. Era o simplă formalitate. Oricum ar fi fost o idee proastă să vină. Dacă doctorul Delaunay era de părere că a văzut ceva teatral înainte… Totuşi, chiar dacă n-ar fi putut să vină cu ea, Pari şi-ar fi dorit ca el să nu se fi dus fără ea la cină. E încă puţin mirată că a mers. Ar fi putut să le explice lui Christian şi lui Aurélie. Ar fi putut să aleagă o altă seară, să schimbe rezervarea. Dar Julien se dusese. Nu era pur şi simplu din neatenţie. Nu. Era ceva răutăcios în mutarea asta, ceva intenţionat, ceva care rănea. Pari ştia de ceva timp că el are abilitatea asta. Se întreba mai nou dacă îi şi plăcea chestia asta.

Într-o cameră de gardă cam ca aceasta îl întâlnise Maman pe Julien. Se întâmpla cu zece ani în urmă, în 1963, când Pari avea paisprezece ani. El venise cu un coleg care avea o migrenă. Maman o adusese pe Pari, ea era pacienta pe atunci, întrucât îşi luxase rău glezna la ora de gimnastică de la şcoală. Stătea întinsă pe o targă când Julien şi-a adus un scaun în cameră şi a început o conversaţie cu Maman. Pari nu-şi mai aminteşte acum ce şi-au spus. Dar şi-l aminteşte pe Julien spunând:

— Paris ca oraşul?

Şi pe Maman dând replica ei familiară:

— Nu, fără s. Înseamnă „zână” în farsi.

L-au întâlnit la cină într-o seară ploioasă din acea săptămână, la un restaurant mic de lângă bulevardul Saint-Germain. Maman făcuse un adevărat show înainte, în apartament, nehotărâtă cu ce să se îmbrace, alegând în cele din urmă o rochie de un albastru pastel, mulată, mănuşi de seară şi pantofi cu toc cui şi cu vârf ascuţit. Chiar şi aşa, o întrebase pe Pari în lift:

— Nu sunt prea cochetă, nu? Ce părere ai?

Înainte de cină au fumat toţi trei, iar Maman şi Julien au băut bere din halbe mari şi aburite. Au terminat primul rând, Julien a mai comandat unul, apoi a urmat şi al treilea. Julien, îmbrăcat cu cămaşă albă, cu cravată şi o jachetă de seară în carouri, se comporta curtenitor, având manierele unui bărbat bine crescut. Zâmbea cu uşurinţă şi râdea fără efort. Încărunţise puţin la tâmple, dar Pari nu observase în lumina slabă de la camera de gardă şi estimase că el şi Maman aveau cam aceeaşi vârstă. Era la curent cu evenimentele actuale şi a vorbit mult timp despre opunerea lui De Gaulle în privinţa intrării Angliei în Piaţa Comună şi, spre surprinderea lui Pari, aproape a reuşit să facă subiectul interesant. Numai după ce l-a întrebat Maman a mărturisit că începuse să predea economia la Sorbona.

— Profesor? E fascinant!

— O, abia la început, a spus el. Ar trebui să vii cândva. Te-ai vindeca imediat de subiectul ăsta.

— Poate voi veni.

Pari putea spune că Maman era deja puţin beată.

— Poate mă voi furişa într-o zi. Să te văd în acţiune.

— „Acţiune”? Nu uita, predau teorii economice, Nila. Dacă o să vii, o să afli că studenţii mei mă consideră un neghiob.

— Ei bine, mă îndoiesc!

Şi Pari se îndoia. Bănuia că destul de multe dintre studentele lui Julien voiau să se culce cu el. În timpul cinei a avut grijă să nu fie surprinsă uitându-se la el. Faţa lui era desprinsă parcă din filmul noir, o faţă predestinată parcă să apară în alb şi negru, tăiată de umbrele paralele ale storurilor veneţiene, cu un fir de fum de ţigară în jurul ei. O şuviţă de păr reuşise să-i cadă pe frunte, sub forma unei paranteze, foarte graţios – poate prea graţios. Dacă îi căzuse, de fapt, pur şi simplu, nici nu se deranja să o aranjeze, observase Pari.

A întrebat-o pe Maman de librăria mică a cărei proprietară şi şefă era. Se afla dincolo de Sena, de partea cealaltă a Podului Arcole.

— Ai cărţi despre jazz?

— Bah oui, a spus Maman.

Afară ploaia se înteţise, iar în restaurant era multă gălăgie şi agitaţie. În timp ce chelnerul le servea bulete cu brânză şi frigărui cu şuncă, Maman şi Julien au discutat îndelung despre Bud Powell, Sonny Stitt, Dizzy Gillespie şi favoritul lui Julien, Charlie Parker. Maman i-a spus lui Julien că îi plăcea mai mult stilul de pe Coasta de Vest al lui Chet Baker şi Miles Davis. Ascultase „Kind of Blue”? Pari a fost surprinsă să afle că lui Maman îi plăcea jazz-ul atât de mult şi că era atât de familiarizată cu atât de mulţi muzicieni diferiţi. A fost cuprinsă, nu pentru prima dată, de o admiraţie copilăroasă pentru Maman şi de sentimentul tulburător că nu-şi cunoaşte propria mamă. Ceea ce nu a surprins-o a fost uşurinţa şi desăvârşirea cu care Maman l-a sedus pe Julien. Era în elementul ei acolo. Nu a avut niciodată probleme în atragerea atenţiei bărbaţilor. Îi sufoca.

Pari o privea pe Maman cum murmura veselă, chicotind la glumele lui Julien, înclinându-şi capul şi răsucindu-şi absentă pe un deget o buclă. Se minuna din nou de cât de tânără şi de frumoasă era Maman – Maman care era cu doar douăzeci de ani mai în vârstă decât ea. Părul negru şi lung, pieptul voluptuos, ochii neobişnuiţi şi faţa luminoasă, cu trăsături clasice, regale, care-i intimida pe ceilalţi. Pari se minuna în continuare de cât de puţin semăna ea cu Maman, cu ochii ei palizi şi gravi, nasul lung, cu zâmbetul care-i dezvăluia strungăreaţă şi cu sânii mici. Măcar dacă s-ar fi putut spune despre ea că este frumoasă. De fapt, era banală. În preajma mamei sale îşi amintea mereu că frumuseţea ei era îmbrăcată în haine obişnuite. Din când în când, chiar Maman era cea care îi aducea aminte, deşi acest lucru venea mereu ascuns într-un cal troian de complimente.

Ea spunea: Eşti norocoasă, Pari. Nu o să fii nevoită să te chinui atât pentru ca bărbaţii să te ia în serios. Or să-ţi acorde atenţie. Prea multă frumuse