Vrei să spui că nu sunt frumoasă.

Spun că nu vrei să fii. În plus, eşti drăguţă şi e destul de bine aşa. Je t’assure, ma chérie. E chiar mai bine.

Pari se gândea că nu prea seamănă nici cu tatăl ei. Fusese un om înalt, cu un chip serios, cu fruntea înaltă, bărbia îngustă şi buzele subţiri. Pari păstra în camera ei câteva fotografii cu el din copilăria pe care o petrecuse în casa de la Kabul. Se îmbolnăvise în 1955 – când Maman şi ea se mutaseră la Paris – şi a murit la scurt timp după aceea. Pari se uita uneori lung la fotografiile lui vechi, mai ales la una dintre ele, alb-negru, în care ea şi tatăl ei stăteau în faţa unei maşini americane vechi. Stătea sprijinit de aripă şi o ţinea în braţe, zâmbeau amândoi. Îşi amintea cum a stat o dată lângă el când picta girafe şi maimuţe cu coada lungă pe uşa din faţă a dulapului ei. O lăsase să coloreze una dintre maimuţe, ţinându-i pensula în mână şi ghidând-o cu răbdare.

La vederea feţei tatălui ei din acele fotografii, s-a trezit în ea o senzaţie veche, un sentiment pe care îl avusese dintotdeauna, din câte îşi aminteşte. Sentimentul că îi lipseşte ceva, sau cineva, fundamental pentru existenţa ei. Uneori era vag, ca un mesaj trimis pe drumuri secundare umbrite şi la distanţe lungi, un semnal slab la un radio, izolat, ciripit. Alteori era atât de clară această absenţă, atât de intimă, încât îi tresărea inima. De exemplu, cu doi ani înainte, în Provence, când Pari văzuse un stejar uriaş la o fermă. Altădată în Grădinile Tuileries când zărise o mamă tânără împingându-l pe fiul ei într-un cărucior mic roşu. Pari nu a înţeles. A citit odată o poveste despre un turc de vârstă mijlocie care a intrat brusc într-o depresie profundă când fratele geamăn, de a cărui existenţă nu avea habar, a suferit un infarct ce i-a fost fatal, pe când se afla într-o excursie în pădurea amazoniană unde plouă mult şi făcea canoe. Era cel mai apropiat sentiment de ceea ce simţea ea.

I-a vorbit odată lui Maman despre asta.

Ei bine, abia dacă e un mister, mon amour. Ţi-e dor de tatăl tău. A plecat din viaţa ta. E normal să te simţi aşa. Bineînţeles că asta e. Vino încoace! Dă-i lui Maman un pupic.

Răspunsul mamei sale a fost rezonabil, dar nu a mulţumit-o. Pari credea într-adevăr că s-ar simţi completă dacă tatăl ei ar fi încă în viaţă, dacă ar fi acolo cu ea. Dar îşi amintea că avusese acelaşi sentiment şi pe când era mică, în casa imensă de la Kabul, unde locuia cu ambii părinţi.

La scurt timp după ce au terminat de mâncat, Maman s-a scuzat ca să meargă până la baie, iar Pari a rămas câteva minute singură cu Julien. Au vorbit despre un film pe care Pari îl văzuse cu o săptămână înainte, în care Jeanne Moreau interpreta rolul unui cartofor, apoi au mai discutat despre şcoală şi muzică. Pari vorbea, el se sprijinea cu coatele de masă şi se înclina puţin spre ea, ascultând-o cu mult interes, zâmbind şi încruntându-se, neluându-şi ochii de la chipul fetei. Face show, îşi spusese Pari, se preface doar. Se pricepe la asta, face aşa cu toate femeile, alesese să acţioneze astfel sub impulsul momentului, să se joace puţin cu ea şi să se amuze pe socoteala ei. Şi totuşi, sub privirea lui necruţătoare, simţea cum îi creşte pulsul şi i se strânge stomacul. S-a trezit vorbind pe un ton artificial sofisticat, ridicol, care nu semăna deloc cu felul în care vorbea în mod normal. Ştia asta, dar nu se putea opri.

El i-a spus că a fost căsătorit cândva, o perioadă scurtă de timp.

— Serios?

— Acum câţiva ani. Când aveam treizeci de ani. Locuiam la Lyon pe vremea aceea.

Se căsătorise cu o femeie mai în vârstă. Căsnicia nu durase, fiindcă ea fusese foarte posesivă. Julien nu făcuse această dezvăluire mai devreme, atunci când era şi Maman la masă.

— A fost o relaţie fizică, serios, a spus el. C’était complètement sexuelle. Voia să mă posede, şi atât.

Se uita fix la ea când i-a spus asta şi a afişat un zâmbet fin, cuceritor, în timp ce-i urmărea cu atenţie reacţia. Pari şi-a aprins o ţigară, pretinzând că nu o interesează, precum Bardot, ca şi cum bărbaţii i-ar fi spus tot timpul astfel de lucruri. Dar, în adâncul sufletului, tremura. Ştia că avusese loc un mic act de trădare la masă. Ceva cam greu de acceptat, care nu era total inofensiv, dar era palpitant, fără îndoială. Când Maman s-a întors, cu părul pieptănat şi cu un strat proaspăt de ruj pe buze, momentul lor intim a luat sfârşit şi, pentru câteva clipe, Maman i-a părut lui Pari o intrusă, ca apoi să fie imediat cuprinsă de remuşcări.

L-a văzut din nou cam peste o săptămână. Era dimineaţă şi se ducea în camera lui Maman cu cafea. L-a găsit stând pe marginea patului ei, aranjându-şi ceasul la mână. Nu ştiuse că îşi petrecuse noaptea acolo. I-a zărit din hol, prin uşa crăpată. Stătea acolo, împietrită, cu cafeaua în mână, având senzaţia că a înghiţit ceva otrăvitor şi îl privea: avea pielea albă pe spate, abdomenul plat şi un cearşaf şifonat aruncat neglijent pe el, acoperindu-i parţial nuditatea. Şi-a fixat ceasul şi s-a întins după o ţigară de pe noptieră, a aprins-o şi apoi şi-a aruncat privirea întâmplător asupra ei, ca şi cum ar fi ştiut că a fost mereu acolo. I-a zâmbit cu gura închisă. Apoi