Maman şi Julien erau iubiţi de vreo şase luni. Se duceau des la cinema, la muzee şi la mici galerii de artă unde erau expuse lucrările unor pictori necunoscuţi, cu nume străine, care se străduiau să devină cineva. Într-un weekend au mers pe plaja din Arcachon, lângă Bordeaux, şi s-au întors cu feţele bronzate şi cu o ladă de vin roşu. Julien o lua la evenimente din mediul universitar, iar Maman îl invita la lecturi ale scriitorilor la librărie. Pari s-a ţinut după ei la început – Julien îi ceruse asta, iar Maman părea să fie mulţumită – dar, în curând, a început să se scuze pentru a rămâne acasă. Nu se mai ducea, nu mai putea. Era insuportabil. Era prea obosită, spunea ea, sau nu se simţea bine. Se ducea acasă la prietena ei Collette ca să înveţe, spunea altădată. Prietena ei din clasa a doua, Collette, părea firavă, dar era forţoasă, avea părul lung, fragil şi nasul ca ciocul unei ciori. Îi plăcea să şocheze oamenii şi să spună lucruri neruşinate şi scandaloase.

— Pun pariu că e dezamăgit, a spus Collette. Că nu ieşi cu ei.

— Ei bine, dacă e, nu o spune.

— N-ar spune-o, nu? Ce ar crede mama ta?

— Despre ce? a întrebat Pari, deşi ştia, bineînţeles ce vrea să ştie prietena ei.

Ştia, dar îşi dorea să o audă.

— Despre ce? Tonul lui Collette era viclean şi interesat. Că e cu ea ca să ajungă la tine. Pe tine te vrea.

— E dezgustător, a spus Pari, fluturând din mână.

— Sau poate vă vrea pe amândouă. Poate că îi place să fie cu mai multe în pat. În acest caz, s-ar putea să te rog să pui o vorbă bună şi pentru mine.

— Eşti dezgustătoare, Collette!

Uneori, când Maman şi Julien erau plecaţi, Pari se dezbrăca în hol şi se privea în oglinda înaltă. Îi găsea numeroase defecte corpului ei. Era mult prea înaltă, credea ea, prea lipsită de forme, prea… puţin atrăgătoare. Nu moştenise nimic din formele cu care Maman îi vrăjea pe bărbaţi. Uneori mergea dezbrăcată până în camera mamei sale şi se aşeza pe pat, unde ştia că Maman şi Julien făcuseră dragoste. Pari se întindea acolo complet dezbrăcată, cu ochii închişi, cu inima bătându-i, lăfăindu-se cu nepăsare în căldura aşternutului, simţind un freamăt trecându-i pe deasupra pieptului, pântecului şi chiar mai jos.

Relaţia aceasta s-a terminat, bineînţeles. Maman şi Julien s-au despărţit. Pari a respirat uşurată, dar nu a fost surprinsă. În cele din urmă, bărbaţii dădeau mereu greş cu Maman. Era întotdeauna o catastrofa pentru ei să nu poată atinge cine ştie ce ideal pe care Maman îl impusese. Ceea ce începea cu euforie şi pasiune se termina mereu cu acuzaţii dure, vorbe spuse la ură, furie, crize de plâns, trântitul ustensilelor de bucătărie şi leşin. O dramă de mari proporţii. Maman nu era capabilă să înceapă sau să încheie o relaţie fără excese.

Apoi urma perioada previzibilă în care lui Maman îi plăcea dintr-odată singurătatea. Stătea în pat, purtând o haină veche de iarnă peste pijamale, fiind o prezenţă plictisită, tristă şi fără zâmbet în apartament. Pari ştia că trebuie să o lase singură. Încercările de a o consola şi de a-i ţine companie nu erau bine primite. Supărarea ei ţinea săptămâni. Cu Julien, a durat şi mai mult.

— Ah, merde! spune Maman acum.

Stă în capul oaselor în pat. Este încă în halatul de la spital. Doctorul Delaunay i-a dat lui Pari hârtiile de externare şi infirmiera scoate perfuzia din braţul lui Maman.

— Ce e?

— Tocmai mi-am amintit. Am un interviu peste câteva zile.

— Un interviu?

— Pentru o revistă de poezie.

— E fantastic, Maman.

— Or să pună şi o fotografie.

Arată spre suturile de pe frunte.

— Sunt sigură că o să găseşti un mod elegant de a le ascunde, spune Pari.

Maman oftează şi se uită în altă parte. Când infirmiera trage acul, Maman tresare şi îi strigă femeii ceva urât şi nemeritat.

EXTRAS DIN „AFGHAN SONGBIRD”, UN INTERVIU CU NILA WAHDATI, DE ÉTIENNE BOUSTOULER

Parallaxe 84 (iarna 1974), pag. 36

Mă uit din nou în jurul meu prin apartament şi zăresc, pe unul dintre rafturi, o fotografie înrămată. E o fetiţă care stă ghemuită pe un câmp cu tufe sălbatice, complet absorbită în timp ce culege ceva, un fel de boabe. Poartă o haină de un galben deschis, închisă la gât, în contrast cu cerul acoperit de nori, ce pare cenuşiu. În plan îndepărtat se zăreşte o fermă din piatră, cu obloanele trase şi cu ţigla spartă. O întreb de fotografie.

NW: E fiica mea, Pari. Ca oraşul, dar fără s. Înseamnă „zână”. Fotografia asta este dintr-o călătorie pe care am făcut-o în Normandia, doar noi două. Prin 1957, cred. Trebuie să fi avut opt ani.

EB: Locuieşte la Paris?

NW: Studiază matematica la Sorbona.

EB: Trebuie să fiţi mândră.

Îmi zâmbeşte şi dă din umeri.

EB: Sunt puţin surprins de alegerea ei în materie de carieră, având în vedere că dumneavoastră v-aţi dedicat artei.

NW: Nu ştiu de unde are abilitatea asta. Toate formulele şi teoriile alea de neînţeles. Cred că ea le înţelege. Eu abia pot să fac înmulţiri.

EB: Poate că ăsta-i felul ei de a se răzvrăti. Bănuiesc că şi dumneavoastră v-aţi răzvrătit la un moment dat, mă gândesc.

NW: Da, dar eu am făcut-o cum trebuie. Am băut, am fumat şi mi-am făcut iubiţi. Cine se răzvrăteşte făcând matematică?

Râde.

NW: În afară de asta, ar fi rebela fără cauză, din proverbe. I-am oferit o libertate inimaginabilă. Fiica mea nu-şi doreşte nimic. Nu-i lipseşte nimic. Trăieşte cu cineva. E cam în vârstă. Din cale afară de şarmant, citit, simpatic. Un narcisist până-n pânzele albe, desigur. Are un ego imens.

EB: Nu aprobaţi relaţia lor.

NW: Dacă o aprob sau nu este irelevant. Suntem în Franţa, domnule Boustouler, nu în Afganistan. Tinerii nu mai au nevoie de acordul părinţilor ca să ştie cum să trăiască sau să moară.

EB: Să înţeleg că fiica dumneavoastră nu este legată de Afganistan?

NW: Am plecat de acolo când avea şase ani. Îşi aminteşte foarte puţin din timpul petrecut în acel