EB: Dar nu şi dumneavoastră, bineînţeles.

Am rugat-o să-mi povestească despre tinereţea ei.

Se scuză şi părăseşte camera pentru câteva clipe. Când se întoarce, îmi arată o fotografie alb-negru, veche, cu multe cute. Înfăţişează un domn solid, cu o privire severă, cu ochelari, cu părul strălucitor, pieptănat cu o cărare impecabilă. Stă în spatele unui birou, citind o carte. Poartă un costum cu reverele îndoite, o vestă la două rânduri de nasturi, o cămaşă albă cu guler înalt şi papion.

NW: Tatăl meu. În 1929. Anul în care m-am născut.

EB: Arată foarte distins.

NW: A făcut parte din aristocraţia paştună de la Kabul. Foarte educat, ireproşabil de manierat, cât de cât sociabil. Şi un mare povestitor. Cel puţin în public.

EB: Şi în viaţa privată?

NW: Vă încumetaţi să ghiciţi, domnule Boustouler?

Iau fotografia şi mă uit din nou la ea.

EB: Distant, aş spune. Serios. Enigmatic. Intransigent.

NW: Chiar insist să beţi un pahar cu mine. Urăsc – nu, detest – să beau singură.

Îmi toarnă un pahar de Chardonnay. Din politeţe, iau o înghiţitură.

NW: Tata avea mâinile reci. Nu conta vremea. Mâinile lui erau întotdeauna reci. Şi purta mereu costum, indiferent de vreme. Perfect croit, călcat la dungă. Şi o pălărie fedora{23}. Şi, desigur, pantofi perforaţi, în două culori. Era chipeş, presupun, dar într-un mod aristocrat. De asemenea – am înţeles asta mult mai târziu – într-un mod artificial, uşor ridicol, neeuropean, cizelat, desigur, de jocul de bowling şi polo din fiecare săptămână şi de către o soţie franţuzoaică de invidiat, toate acestea cu aprobarea tânărului rege progresist.

Îşi curăţă o unghie şi nu mai spune nimic timp de câteva momente. Întorc caseta în aparat.

NW: Tata dormea în camera lui, iar eu şi mama în ale noastre. În cele mai multe zile lua prânzul cu miniştri şi consilieri ai regelui. Sau, dacă nu, călărea, juca polo sau vâna. Îi plăcea să meargă la vânătoare.

EB: Deci nu prea l-aţi văzut. Era o figură absentă.

NW: Nu în totalitate. Petrecea mereu câteva minute cu mine, la vreo două-trei zile. Venea în camera mea, se aşeza pe pat, iar acesta era semnalul ca eu să mă urc la el în braţe. Mă sălta pe genunchi câteva clipe, niciunul dintre noi nescoţând un sunet, iar la final spunea „Ei bine, şi acum ce facem, Nila?” Uneori mă lăsa să-i iau batista din buzunarul de la piept şi să o împăturesc. Bineînţeles că eu doar o strângeam şi o îndesam înapoi în buzunar, iar el se prefăcea că e surprins, ceea ce mi se părea aşa de amuzant! Şi continuam să facem asta până când se sătura, iar asta se întâmpla destul de repede. Apoi îmi mângâia părul cu mâinile lui reci şi spunea: Papa trebuie să plece acum, căprioara mea. Fugi!

Duce fotografia înapoi în camera cealaltă şi se întoarce, scoate un nou pachet de ţigări din sertar şi aprinde una.

NW: Aşa mă striga el. Îmi plăcea. Obişnuiam să ţopăi prin grădină – aveam o grădină foarte mare – cântând „Sunt căprioara lui Papa! Sunt căprioara lui Papa!” Nu am realizat decât mult mai târziu cât de sinistră era porecla.

EB: Poftim?

Zâmbeşte.

NW: Tatăl meu împuşca şi căprioare, domnule Boustouler.

Ar fi putut să meargă pe jos până la apartamentul lui Maman, erau doar câteva blocuri până acolo, dar începuse să plouă destul de tare. În taxi, Maman stă ghemuită pe banchetă, acoperită cu haina de ploaie al lui Pari, uitându-se pe fereastră, fără să scoată vreun cuvânt. În acest moment, lui Pari i se pare că e bătrână, mult mai bătrână de patruzeci şi patru de ani. Bătrână şi fragilă, şi prea slabă.

Pari nu a mai fost de ceva timp în apartamentul lui Maman. Când descuie, iar apoi deschide uşa, găseşte blatul de la bucătărie plin de pahare murdare de vin, de pungi de chipsuri deschise, de paste nepreparate, de farfurii cu grămezi de mâncare învechită şi mucegăită. Pe masă se află o pungă din hârtie în care au fost îndesate sticle goale de vin, cât pe ce să cadă. Pe podea zăreşte ziare, unul dintre ele e îmbibat de sângele care a curs mai devreme în acea zi, iar pe el o şosetă roz de lână. Pari e îngrozită să vadă locuinţa lui Maman în halul ăsta. Şi se simte şi vinovată. Ştiind-o pe Maman, probabil că acesta a fost efectul dorit. Apoi detestă că s-a gândit la aşa ceva. E genul acela de lucruri pe care l-ar gândi Julien. Vrea să te facă să te simţi prost. Îi spusese asta de mai multe ori în ultimul an. Vrea să te facă să te simţi prost. Când a spus-o prima dată, Pari s-a simţit uşurată, înţeleasă. Îi era recunoscătoare pentru că articulase ceea ce ea nu putea sau nu voia. Se gândea că a găsit un aliat. Dar în ultimele zile începuse să-şi pună întrebări. Întrezăreşte în cuvintele lui o urmă de răutate. O absenţă tulburătoare a bunătăţii!

Pe podeaua din dormitor e la fel de dezordine: sunt haine, CD-uri, cărţi, ziare peste tot. Pe pervaz se află un pahar umplut pe jumătate cu apă care s-a îngălbenit de la chiştoacele ce plutesc în ea. Aruncă revistele vechi şi cărţile de pe pat şi o ajută pe Maman să se bage sub pătură.

Maman o priveşte cu dosul palmei sprijinit de fruntea bandajată. Pare o actriţă dintr-un film mut care mai are puţin şi leşină.

— O să fii bine, Maman?

— Nu cred, spune ea.

Nu sună ca şi cum ar cerşi atenţia ei. Maman o spune pe un ton invariabil, plictisit. Sună obosit, sincer şi decisiv.

— Mă sperii, Maman.

— Pleci acum?

— Vrei să rămân?

— Da.

— Atunci o să rămân.

— Stinge lumina.

— Maman?

— Da.

— Îţi iei pastilele? Ai încetat să le mai iei? Cred că da şi de aceea îmi fac griji.

— Nu începe, te rog! Stinge lumina!

Pari face cum i se spune. Se aşază pe marginea patului şi o priveşte pe mama sa adormind. Apoi se îndreaptă spre bucătărie ca să înceapă formidabila sarcină de a face curăţenie. Găseşte o