pereche de mănuşi şi începe cu vasele. Spală pahare care miros a lapte acru, boluri pe care s-au întărit resturi de cereale, farfurii cu mâncare mucegăită. Îşi aminteşte când a spălat pentru prima dată vasele în apartamentul lui Julien, în dimineaţa după ce dormiseră pentru prima dată împreună. Julien pregătise omletă. Cât a savurat acest gest casnic simplu, de a spăla vase la chiuveta lui, în timp ce el pusese o melodie a lui Jane Birkin la patefon!

Reluase legătura cu el cu un an în urmă, în 1973, când se întâlnise cu el pentru prima dată după aproape un deceniu. Îl întâlnise întâmplător la un marş stradal pe lângă Ambasada Canadei, un protest al studenţilor împotriva vânătorii de foci. Pari nu voia să meargă şi, în plus, avea de terminat o lucrare despre funcţiile meromorfe, dar Collette insistase. Locuiau împreună pe vremea aceea, era un aranjament de care se dovedeau din ce în ce mai nemulţumite.

Collette fuma acum iarbă. Purta banderole pe cap şi tunici largi de un roşu aprins, imprimate cu păsări şi margarete. Aducea acasă băieţi cu părul lung, nepieptănaţi, care îi mâncau porţia lui Pari şi cântau prost la chitară. Pe Collette o vedeai mereu pe străzi, strigând, denunţând cruzimea faţă de animale, rasismul, sclavia, testele nucleare ale francezilor în Pacific. Era mereu agitaţie în apartamentul în care locuiau: oameni care intrau şi ieşeau şi pe care Pari nu-i cunoştea. Iar când erau singure, Pari simţea o tensiune nouă între ele, aroganţă din partea lui Collette şi un refuz al acceptării prezenţei ei.

— Mint, spunea Collette cu însufleţire. Spun că metodele lor sunt umane. Umane! Ai văzut ce folosesc ca să le lovească peste cap? Acele hakapiks{24}? În jumătate din cazuri, bietul animal nici nu apucă să moară şi nenorociţii bagă cârligele în el şi îl trag cu greu la barcă. Le jupoaie de vii, Pari. De vii!

Felul în care Collette a spus acest ultim lucru, felul în care a pus accent pe el a făcut-o pe Pari să vrea să-şi ceară scuze. Pentru ce, nu era prea sigură, dar ştia că în acele zile se simţea sufocată de Collette, de reproşurile şi de multele ei nemulţumiri.

La protest au apărut doar vreo treizeci de persoane. Se zvonea că avea să-şi facă intrarea şi Brigitte Bardot, dar totul s-a dovedit a fi doar atât, un zvon. Collette era dezamăgită. Se afla în mijlocul unei discuţii aprinse cu un tânăr slab, palid, cu ochelari, pe nume Eric şi care se ocupa de organizarea marşului, din câte înţelegea Pari. Sărmanul Eric! Lui Pari i se făcuse milă de el. Încă fierbând de supărare, Collette a preluat conducerea. Pari s-a retras în spate, lângă o fată cu pieptul mic care striga slogane cu un fel de înviorare nervoasă. Pari îşi ţinea ochii în pământ şi făcea tot posibilul să nu iasă în evidenţă.

La un colţ de stradă, un bărbat a bătut-o pe umăr.

— Arăţi de parcă eşti în pragul morţii şi aştepţi să fii salvată!

Purta o jachetă din stofă în carouri, din tweed, peste un pulover, blugi şi un fular de lână. Avea părul mai lung şi îmbătrânise puţin, dar într-un mod elegant, pe care unele femei de vârsta lui l-ar găsi nedrept şi care le-ar enerva, dacă li s-ar întâmpla lor. Încă slab şi în formă, cu câteva riduri în jurul ochilor, cu puţin mai mult păr cărunt la tâmple, pe faţa lui se zărea doar o urmă de oboseală.

— Aşa mă simt, spune ea.

S-au sărutat pe obraji şi, când a întrebat-o dacă ar vrea să bea o cafea cu el, ea a acceptat.

— Prietena ta pare furioasă. Extrem de furioasă.

Pari s-a uitat în spatele ei, unde Collette stătea cu Eric, scandând în continuare şi lovind cu pumnul în aer, dar, în mod absurd, uitându-se revoltată la ei. Pari s-a abţinut să nu râdă – ceea ce ar fi provocat daune ireparabile. A dat din umeri în semn de scuze şi a dispărut.

Au mers într-o cafenea şi s-au aşezat la o masă de lângă fereastră. El a comandat cafea şi câte un millefeuille{25} pentru amândoi. Pari se uita la el în timp ce vorbea cu chelnerul pe tonul lui autoritar şi amabil pe care şi-l amintea bine şi simţea aceeaşi senzaţie în stomac pe care a avut-o şi când era mai mică, iar el venea să o ia pe Maman. Devine dintr-o dată conştientă de unghiile ei roase, de faţa pe care nu o pudrase, de părul în bucle lipsite de vlagă – îşi dorea acum să-l fi uscat după duş, dar fusese în întârziere, iar Collette era extrem de nervoasă.

— Nu mi s-a părut că eşti genul protestatar, a spus Julien, aprinzându-i ţigara.

— Nu sunt. Era mai mult dintr-un sentiment de vinovăţie decât din convingere.

— Vinovăţie? Legată de vânătoarea de foci?

— De Collette.

— Aha! Da. Ştii, cred că mă cam sperie.

— Şi pe noi.

Au râs. El s-a întins peste masă şi i-a atins eşarfa. Şi-a lăsat mâna să cadă.

— Ar fi banal să spun că ai crescut, aşa că nu o voi face. Dar eşti răpitor de frumoasă, Pari!

Ea apucă eticheta de la haina de ploaie.

— Ce, îmbrăcată aşa, à la Clouseau?

Collette îi spusese că era un obicei prost, acela de a se purta ca un clovn şi de a se subestima, obicei cu care Pari încerca să-şi mascheze nervozitatea în preajma bărbaţilor de care era atrasă. Mai ales când îi făceau complimente. Nu era prima dată şi nici pe departe ultima în care o invidia pe Maman pentru starea ei naturală de siguranţă.

— În continuare vei spune că mă ridic la nivelul numelui meu, a spus ea.

— A, non. Te rog. Prea evident! Ştii, e o artă să faci complimente unei femei.

— Nu ştiu. Dar sunt sigură că tu ştii.

Chelnerul le-a adus prăjiturile şi cafeaua. Pari se uita fix la mâinile lui în timp ce acesta aranja ceştile şi farfuriile pe masă, iar palmele ei străluceau de transpiraţie. Avusese doar patru iubiţi în toată viaţa ei – un număr modest, ştia asta, în comparaţie cu Maman la vârsta ei sau chiar cu Collette. Era