prea reţinută şi precaută, prea raţională, prea umilă şi greu adaptabilă, într-un cuvânt mai echilibrată şi mai puţin obositoare decât Maman sau Collette. Dar acestea nu erau calităţi care să-i atragă prea tare pe bărbaţi. Şi nu-i iubise pe niciunul – deşi îl minţise pe unul, spunându-i că-l iubeşte – iar când le simţea corpul deasupra ei se gândea la Julien, la faţa lui frumoasă, ce părea să lumineze de la sine.

În timp ce mâncau, au vorbit despre munca lui. I-a spus că nu mai predă de ceva timp. Lucrase câţiva ani la FMI pe sustenabilitatea datoriei publice. Cel mai bun lucru fusese faptul că putuse să călătorească, i-a spus el.

— Unde?

— În Iordania, în Irak. Apoi, în anii următori, am scris o carte despre economia subterană.

— A fost publicată?

— Aşa se pare.

A zâmbit.

— Acum lucrez aici, la Paris, la o firmă privată de consultanţă.

— Şi eu vreau să călătoresc, a spus Pari. Collette tot spune că ar trebui să mergem în Afganistan.

— Bănuiesc că ştiu de ce ar vrea ea să meargă acolo.

— Ei bine, m-am tot gândit la asta. Să mă întorc în Afganistan, vreau să spun. Nu mă interesează haşişul, vreau doar să călătoresc prin ţară, să văd unde m-am născut. Poate voi găsi casa în care am locuit cu părinţii mei.

— Nu mi-am dat seama că ai această dorinţă puternică.

— Sunt curioasă, vreau să spun. Îmi amintesc atât de puţin.

— Cred că ai spus odată ceva de un bucătar al familiei.

Pari a fost profund flatată că Julien îşi amintea ceva ce ea îi spusese cu atât de mulţi ani în urmă. Trebuie să se fi gândit la ea, atunci, în acea perioadă. Trebuie să fi fost în mintea lui.

— Da. Îl chema Nabi. Era şi şofer. Conducea maşina tatălui meu, o maşină mare americană, albastră, cu o capotă de culoarea argăselii. Îmi amintesc că avea un cap de vultur pe capotă.

El a întrebat-o mai târziu de studii, iar ea i-a povestit şi de pasiunea ei: variabilele complexe. O asculta într-un mod în care Maman nu o făcuse niciodată – Maman, care părea plictisită de subiect şi uimită de pasiunea lui Pari. Maman nu putea nici măcar să se prefacă interesată. Făcea glume vesele care, la suprafaţă, păreau să ia în râs propria ignoranţă. Oh là là, spunea ea, râzând forţat, capul meu! Capul meu! Mi se învârte ca un titirez! Să facem un târg, Pari. Torn nişte ceai pentru amândouă, iar tu revii la realitate, d’accord? Chicotea, iar Pari îi făcea pe plac, dar simţea ceva mai mult în aceste glume, un mod indirect de a o mustra, impresia că aceste cunoştinţe ale ei fuseseră judecate ca fiind ezoterice, iar faptul că urmărea acest lucru era frivol. Frivol. Ceea ce era prea mult, se gândea Pari, venind din partea unei poete, şi totuşi nu i-ar fi spus niciodată mamei sale acest lucru.

Julien a întrebat-o ce a văzut în matematică şi ea i-a spus că găseşte confort.

— Cred că aş spune „intimidant”, mai degrabă, a spus el.

— Şi asta.

Spunea că era un confort să se găsească în permanenţa adevărurilor matematice, în lipsa arbitrariului şi în absenţa ambiguităţii. Să ştii că răspunsurile pot să-ţi scape printre degete, dar că pot fi găsite. Erau acolo, aşteptând-o, la câteva mâzgălituri de cretă.

— Nu seamănă cu viaţa, cu alte cuvinte, a spus el. În viaţă există întrebări care fie nu au răspuns, fie au nişte răspunsuri confuze.

— Sunt chiar atât de transparentă?

Ea a râs şi şi-a acoperit faţa cu un şerveţel.

— Par idioată.

— Deloc, a spus el.

I-a luat şerveţelul.

— Deloc.

— Ca unul dintre studenţii tăi. Trebuie să-ţi amintesc de studenţii tăi.

I-a pus mai multe întrebări, în care Pari a văzut că el avea destule cunoştinţe despre teoria analitică a numerelor şi că era familiarizat, cel puţin în trecere, cu Carl Gauss şi Bernhard Riemann. Au vorbit până când s-a lăsat întunericul. Au băut cafea, apoi bere şi în cele din urmă au ajuns la vin. Iar apoi, când a simţit că nu mai poate să amâne, Julien s-a aplecat puţin şi, pe un ton politicos, supus, i-a pus întrebarea:

— Spune-mi, ce mai face Nila?

Pari şi-a umflat obrajii cu aer, apoi a expirat aerul uşor.

Julien a dat din cap cu subînţeles.

— S-ar putea să piardă librăria, a spus Pari.

— Îmi pare rău să aud asta.

— Afacerea a mers din ce în ce mai prost în ultimii ani. S-ar putea să fie nevoită să o închidă. N-ar recunoaşte asta, dar ar fi o nenorocire. Ar lovi-o cumplit.

— Scrie?

— Nu a mai scris de mult.

El a schimbat repede subiectul. Pari era uşurată. Nu voia să vorbească despre Maman, despre faptul că era alcoolică şi că ea se lupta să o facă să-şi ia pastilele. Pari îşi amintea toate privirile acelea penibile, toate dăţile în care erau singuri, ea şi Julien, iar Maman se îmbrăca în camera de lângă, Julien uitându-se la Pari, iar ea încercând să găsească ceva de spus. Maman trebuie să o fi simţit. Să fie motivul pentru care a terminat-o cu Julien? Dacă ar fi aşa, Pari avea bănuiala că a făcut-o mai mult în calitate de iubită geloasă decât de mamă protectoare.

Câteva săptămâni mai târziu, Julien i-a cerut lui Pari să se mute cu el. Locuia într-un apartament mic din arondismentul 7, pe malul stâng al Senei. Pari a spus da. Ostilitatea evidentă a lui Collette crease o atmosferă de nesuportat în apartament.

Pari îşi aminteşte prima ei duminică în locuinţa lui Julien. Stăteau pe canapea, unul lângă celălalt. Pari, încântată, era pe jumătate trează, iar Julien bea ceai, cu picioarele întinse pe măsuţa de cafea. Citea un articol de pe ultima pagină a ziarului. În fundal se auzea Jacques Brel. Din când în când, Pari îşi punea capul pe pieptul lui, iar Julien se apleca şi o săruta încet pe o pleoapă, pe ureche sau pe nas.

— Trebuie să-i spunem lui Maman.

Îl simţea încordat. A împăturit ziarul, şi-a scos ochelarii de citit şi i-a pus pe braţul canapelei.

— Trebuie să ştie.

— Presupun, a spus el.

— Presupui?

— Nu, bineînţeles. Ai dreptate. Ar trebui să o suni. Dar ai grijă. Nu-i cere permisiunea sau binecuvântarea, nu o vei obţine pe niciuna. Doar spune-i. Şi