— E uşor de zis.

— Ei bine, poate. Totuşi, aminteşte-ţi că Nila este o femeie răzbunătoare. Îmi pare rău să spun asta, dar din acest motiv ne-am şi despărţit. E extrem de răzbunătoare. Aşa că eu ştiu. Nu îţi va fi uşor.

Pari a oftat şi a închis ochii. I se strângea stomacul la gândul acesta.

Julien a mângâiat-o pe spate.

— Nu fi aşa sensibilă.

Pari a sunat-o în ziua următoare. Maman ştia deja.

— Cine ţi-a spus?

— Collette.

Bineînţeles, s-a gândit Pari.

— Intenţionam să-ţi spun.

— Ştiu că intenţionai. Intenţionezi. Nu poţi să ascunzi un lucru ca ăsta.

— Eşti supărată?

— Mai contează?!

Pari stătea la fereastră. Trasa absentă cu degetul conturul albastru al scrumierei vechi şi ciobite a lui Julien. A închis ochii.

— Nu, Maman. Nu contează.

— Ei bine, mi-aş dori să spun că asta nu a durut.

— Nu am vrut să doară.

— Cred că este un lucru discutabil.

— De ce aş vrea să-ţi fac rău, Maman?!

Maman râdea. Dar râsul ei suna gol, urât.

— Mă uit uneori la tine şi nu mă regăsesc în tine. Bineînţeles că nu mă regăsesc. Presupun că nu e greu de înţeles, până la urmă. Nu ştiu ce fel de om eşti, Pari. Nu ştiu cine eşti cu adevărat şi de ce eşti capabilă în realitate. Eşti o străină pentru mine.

— Nu înţeleg ce vrei să spui, a spus Pari.

Dar mama ei închisese deja.

EXTRAS DIN „AFGHAN SONGBIRD”, UN INTERVIU CU NILA WAHDATI, DE ÉTIENNE BOUSTOULER,

Parallaxe 84 (iarna 1974), pag. 38

EB: Ai învăţat franceză aici?

NW: M-a învăţat mama la Kabul, când eram mică. Mi-a vorbit numai în franceză. Făceam lecţii în fiecare zi. Mi-a fost foarte greu când a părăsit Kabulul.

EB: Ca să vină în Franţa?

NW: Da. Părinţii mei au divorţat în 1939, când aveam zece ani. Eram singurul copil al tatălui meu. Nu intra în discuţie să mă lase să plec cu ea. Aşa că am rămas, iar ea a plecat la Paris să locuiască cu sora ei, Agnes. Tatăl meu a încercat să compenseze pierderea, ocupându-mi timpul cu un profesor la domiciliu şi cu lecţii de călărie şi artă. Dar nimic nu înlocuieşte prezenţa unei mame.

EB: Ce s-a întâmplat cu ea?

NW: O, a murit. Când naziştii au intrat în Paris. Nu au omorât-o pe ea. Au omorât-o pe Agnes. Mama a murit de pneumonie. Tata nu mi-a spus asta până când Aliaţii nu au eliberat Parisul, dar eu ştiam deja. Pur şi simplu ştiam.

EB: Trebuie să vă fi fost foarte greu.

NW: A fost devastator. Mi-am iubit mama. Plănuisem să locuiesc cu ea în Franţa după război.

EB: Presupun că asta înseamnă că nu v-aţi înţeles cu tatăl dumneavoastră.

NW: Existau tensiuni între noi. Ne certam. Destul de mult, ceea ce era o noutate pentru el. Nu era obişnuit să i se răspundă, cu siguranţă nu de către femei. Ne certam pentru că nu era de acord cu ce mă îmbrăcam, unde mergeam, ce spuneam, cum o spuneam şi cui îi spuneam. Devenisem îndrăzneaţă şi aventurieră, iar el, chiar mai ascetic şi mai auster din punct de vedere emoţional. Ajunsesem nişte adversari naturali.

Chicoteşte şi-şi strânge nodul de la bandana pe care o avea pe cap.

NW: Apoi am început să mă îndrăgostesc. Des, cu disperare şi, spre oroarea tatălui meu, de bărbaţii de care nu trebuia. O dată de fiul unei menajere, altădată de un servitor politicos, de nivel mediu, care se ocupa de nişte afaceri ale tatălui meu. Pasiuni nesăbuite, îndărătnice, toate sortite eşecului de la bun început. Aranjam întâlniri clandestine şi mă furişam de acasă şi, bineînţeles, cineva avea grijă să-i spună tatălui meu că am fost văzută undeva pe stradă într-o companie sau alta. Îi relatau că îmi dădeam aere – mereu spuneau asta – că mă „rupeam în figuri”. Sau îi spuneau că „făceam paradă”. Tatăl meu trebuia să trimită o echipă de oameni să mă caute şi să mă aducă înapoi. Mă ţinea închisă. Zile întregi. Îmi spunea de partea cealaltă a uşii: Mă faci de râs. De ce mă umileşti în halul acesta? Ce-o să mă fac cu tine? Uneori răspundea la această întrebare cu o lovitură de curea sau cu un pumn. Mă alerga prin cameră. Cred că se gândea că voi ajunge să mă supun, dacă mă teroriza. Am scris mult în acel timp, poezii lungi şi scandaloase despre pasiuni adolescentine. Mai degrabă melodramatice şi teatrale, mă tem. Păsări închise în colivie şi îndrăgostiţi încătuşaţi, genul acesta de lucruri. Nu sunt mândră de ele.

Simt că falsa modestie nu i se potriveşte, aşa că pot doar să presupun că e sinceră în legătură cu acele scrieri din tinereţe. Dacă e aşa, e probabil extrem de exigentă. Poeziile ei din acea perioadă sunt, de fapt, uluitoare, chiar şi în traducere, mai ales dacă ne gândim la vârsta fragedă la care le-a scris. Sunt înduioşătoare, bogate în figuri de stil, emoţie, analiză psihologică şi suferinţă. Vorbesc foarte frumos despre singurătate şi despre durerea nemărginită. Relatează dezamăgirile ei, apogeul şi coborâşurile iubirii din tinereţe cu toată strălucirea, promisiunile şi capcanele ei. Şi mai e adesea şi sentimentul unei claustrofobii transcendente, al unui orizont mărginit şi întotdeauna al unei lupte împotriva tiraniei circumstanţelor – adesea imaginate de o figură masculină, sinistră, niciodată numită, care domneşte peste tot. O aluzie destul de transparentă la tatăl ei, din câte înţeleg. Îi spun toate astea.

EB: Şi în aceste poezii renunţaţi la ritm, la rimă şi la metru, care înţeleg că sunt o componentă esenţială a poeziei clasice în farsi. Vă folosiţi de figuri de stil şi versuri libere. Elogiaţi detalii întâmplătoare, lumeşti. A fost foarte inovativ. Ar fi corect să spun că, dacă v-aţi fi născut într-o ţară mai bogată – să spunem, Iran – aţi fi aproape în mod cert cunoscută drept un pionier în literatură?

Ea zâmbeşte, strâmbându-se.

NW: Imaginaţi-vă!

EB: Totuşi, sunt încă şocat de ce mi-aţi spus înainte. Că nu eraţi mândră de acele poezii. Sunteţi mulţumită de vreuna dintre lucrările dumneavoastră?

NW: E o întrebare dificilă. Presupun că aş răspunde afirmativ, numai dacă aş putea să le ţin departe de procesul creator în