EB: Vreţi să spuneţi să separaţi acest proces creator de rezultatul lui, de opera finală?

NW: Văd procesul creator ca pe un act necesar de hoţie. Cercetaţi ce se află în spatele unei poezii frumoase, domnule Boustouler, şi veţi găsi numai dezonoare. Să creezi înseamnă să vandalizezi vieţile altor oameni, să-i transformi în participanţi ostili şi involuntari. Le furi dorinţele, visele, le răscoleşti slăbiciunile şi suferinţele. Iei ceea ce nu-ţi aparţine. Şi faci asta cu bună ştiinţă.

EB: Şi aţi fost foarte bună la asta.

NW: Nu am făcut-o de dragul vreunei idei înalte şi superioare despre artă, ci pentru că nu am avut de ales. Dorinţa a fost mult prea puternică. Dacă nu m-aş fi abandonat ei, mi-aş fi pierdut minţile. Mă întrebaţi dacă sunt mândră. Mi se pare greu să etalez ceva obţinut prin ceea ce eu ştiu că sunt mijloace discutabile din punct de vedere moral. Îi las pe ceilalţi să decidă dacă fac sau nu reclamă.

Îşi goleşte paharul cu vin şi toarnă ce a mai rămas în sticlă.

NW: În orice caz, ce pot să vă spun acum e că nimeni nu-mi făcea reclamă la Kabul. Cei din Kabul mă considerau un pionier de prost gust, o desfrânată, cu un caracter imoral. Tatăl meu credea încă şi mai mult de atât. Spunea că scrierile mele sunt divagaţiile unei curve. Folosea chiar acest cuvânt. Spunea că i-am făcut numele de ruşine, fără cale de întoarcere. Zicea chiar că l-am trădat. Mă tot întreba de ce mi se părea aşa de greu să fiu respectabilă.

EB: Ce i-aţi răspuns?

NW: I-am spus că nu-mi pasă despre ce crede el că înseamnă să fii respectată. I-am spus că nu-mi doresc să merg în lesă.

EB: Presupun că asta l-a nemulţumit şi mai mult.

NW: Bineînţeles.

Ezit să spun asta în continuare.

EB: Dar îi înţeleg supărarea.

Ea ridică dintr-o sprânceană.

EB: Era un patriarh, nu? Iar dumneavoastră eraţi o provocare directă pentru toţi cei pe care îi ştia, care îi erau dragi. Pledaţi, într-un fel, prin viaţa şi prin scrierile dumneavoastră, pentru noi limite pentru femei, pentru ca femeile să aibă un cuvânt de spus despre propriul statut, să ajungă să aibă o individualitate legitimă. Sfidaţi monopolul pe care bărbaţii ca el îl au de ani de zile. Spuneaţi ce nu putea fi spus cu voce tare. Conduceaţi o mică revoluţie, a unei singure femei, am putea spune.

NW: Şi, în tot acest timp, am crezut că scriu despre sex.

EB: Dar şi asta e o parte din ea, nu?

Îmi răsfoiesc notiţele şi menţionez câteva dintre poeziile evident erotice – „Spini”, „Dacă n-ar fi aşteptarea”, „Perna”. Îi mărturisesc, de asemenea, că acestea nu se numără printre preferatele mele. Remarc faptul că le lipsesc nuanţele şi ambiguitatea. Se citesc ca şi cum ar fi fost create doar pentru a şoca şi a scandaliza. Sunt nişte acuzaţii dure, polemice la adresa tradiţiilor tipic afgane care mă uimesc.

NW: Ei bine, eram furioasă. Furioasă pe această atitudine că trebuia să mă protejez de sex. Că trebuia să mă protejez de propriul meu corp. Pentru că eram femeie. Şi femeile, nu ştiţi, sunt imature din punct de vedere emoţional, moral şi intelectual. Le lipseşte autocontrolul, înţelegeţi, sunt vulnerabile în faţa tentaţiei fizice. Sunt nişte fiinţe foarte active sexual, care trebuie controlate, ca nu cumva să ajungă în pat cu orice Ahmad şi Mahmood.

EB: Dar – iertaţi-mă că spun asta – chiar asta aţi făcut, nu?

NW: Doar ca protest împotriva acelei idei.

Are un râs încântător, plin de haz şi inteligenţă vicleană. Mă întreabă dacă vreau să mănânc de prânz. Spune că fiica ei i-a umplut recent frigiderul şi se apucă să pregătească ceea ce se dovedeşte un sendviş excelent cu jambon fumé. Face doar unul. Ea îşi desface o nouă sticlă de vin şi-şi mai aprinde o ţigară. Se aşază.

NW: Sunteţi de acord, de dragul acestei conversaţii, să rămânem în termeni buni, domnule Boustouler?

Îi spun că sunt de acord.

NW: Atunci faceţi-mi două favoruri. Mâncaţi-vă sendvişul şi încetaţi să vă mai uitaţi la paharul meu.

Inutil de menţionat că acest lucru îmi înăbuşă preventiv orice impuls pe care l-aş fi avut să-i pun vreo întrebare despre băutură.

EB: Ce s-a întâmplat mai departe?

NW: M-am îmbolnăvit în 1948, când aveam aproape nouăsprezece ani. A fost ceva grav, nu spun mai multe. Tata m-a dus la Delhi pentru tratament. A stat cu mine şase săptămâni, timp în care doctorii au avut grijă de mine. Mi s-a spus că puteam să mor. Poate că ar fi trebuit. Moartea poate fi mutarea cea mai importantă din carieră pentru un tânăr poet. Când m-am întors, eram sensibilă şi retrasă. Nu puteam să scriu. Mâncarea, conversaţiile şi distracţia nu prea mă interesau. Nu-mi plăcea să am vizitatori. Voiam doar să trag perdelele şi să dorm toată ziua, în fiecare zi. Ceea ce am şi făcut, în general. În cele din urmă m-am ridicat din pat şi mi-am reluat obligaţiile zilnice, iar prin asta mă refer la acele lucruri esenţiale şi stringente de care o persoană are nevoie pentru a rămâne funcţională şi un cetăţean cu numele. Nu mă mai simţeam un întreg. Ca şi cum lăsasem ceva vital din mine în India.

EB: Tatăl dumneavoastră era îngrijorat?

NW: Dimpotrivă. Era încurajat. Se gândea că întâlnirea mea cu moartea m-a trezit din imaturitatea şi încăpăţânarea mea. Nu înţelegea că mă simţeam pierdută. Am citit, domnule Boustouler, că, dacă eşti îngropat de o avalanşă şi zaci acolo sub zăpada aia, nu ştii dacă direcţia în care mergi este cea bună. Vrei să ieşi de acolo, dar alegi drumul greşit şi ajungi să te îngropi definitiv. Aşa mă simţeam eu, dezorientată, confuză, fără să-mi mai ştiu drumul. Şi nespus de deprimată. Şi, în starea asta, eşti vulnerabil. Probabil că de asta am spus da în anul următor, în 1949, când Suleiman Wahdati i-a cerut tatălui meu mâna mea.

EB: Aveai douăzeci de ani.

NW: El nu.

Îmi oferă un alt sendviş, pe care îl refuz, şi o ceaşcă de cafea, pe care o accept. În timp ce pune apa la fiert, mă întreabă