NW: A! De obicei îmi dau seama.

EB: Surpriză!

NW: Poate lovitura este de vină.

Arată spre bandana cu care era legată la cap.

NW: Nu este un accesoriu. Acum câteva zile am alunecat şi am căzut, lovindu-mă rău la frunte. Totuşi, ar fi trebuit să ştiu. Despre dumneavoastră, vreau să spun. Din experienţa mea, puţini bărbaţi ca dumneavoastră, care le înţeleg atât de bine pe femei, ar vrea să aibă de-a face cu ele.

Îmi dă cafeaua, aprinde o ţigară şi se aşază.

NW: Am o teorie despre căsătorie, domnule Boustouler. Întotdeauna vei şti cam din primele două săptămâni dacă va ţine sau nu. E uimitor cât de mulţi oameni rămân încătuşaţi ani de zile, decenii chiar, într-o stare prelungită şi reciprocă de autoamăgire, de falsă speranţă, când au, de fapt, răspunsul în primele două săptămâni. Personal, nu am avut nevoie nici măcar de atât. Soţul meu era un bărbat decent. Dar era mult prea serios, distant şi neinteresant. În plus, era îndrăgostit de şofer.

EB: A! Trebuie să fi fost un şoc.

NW: Ei bine, vorba aceea, s-a îngroşat gluma.

Zâmbetul ei este puţin trist.

NW: În majoritatea timpului mi-a părut rău de el. Nu ar fi putut alege nişte vremuri mai proaste şi un loc mai nepotrivit în care să se nască aşa cum era el. A făcut un accident vascular cerebral când fiica noastră avea şase ani şi a murit. În acel moment aş fi putut rămâne la Kabul. Aveam casa şi averea soţului meu. Aveam un grădinar şi şoferul despre care ţi-am pomenit mai sus. Ar fi fost o viaţă confortabilă. Dar mi-am făcut bagajele şi am plecat cu Pari în Franţa.

EB: Ceea ce, aşa cum aţi spus mai înainte, aţi făcut pentru binele ei.

NW: Tot ce am făcut, domnule Boustouler, a fost pentru fiica mea. Nu că ar înţelege sau ar aprecia tot ce am făcut pentru ea. Fiica mea poate să fie incredibil de nepăsătoare. Dacă ar şti ce viaţă ar fi trebuit să îndure dacă nu aş fi fost eu…

EB: Este fiica dumneavoastră o dezamăgire?

NW: Domnule Boustouler, am început să cred că e pedeapsa mea.

Într-o zi a anului 1975, când Pari ajunge acasă, în noul ei apartament, găseşte un pachet mic pe pat. Se întâmplă la un an după ce a luat-o pe mama ei de la spital şi la nouă luni după ce l-a părăsit pe Julien. Pari locuieşte acum cu o studentă la şcoala de asistente, Zahia, o tânără din Algeria, cu părul şaten numai bucle şi cu ochii verzi. E o fată inteligentă, veselă şi care nu oboseşte niciodată, locuiesc împreună fără să aibă neînţelegeri sau conflicte, deşi Zahia este acum logodită cu prietenul ei Sami şi se va muta cu el la sfârşitul semestrului.

Lângă pachet se află o foaie de hârtie împăturită. A venit pentru tine. Rămân peste noapte la Sami. Ne vedem mâine. Te pup! Zahia

Pari deschide pachetul. Înăuntru se află o revistă şi, prinsă de ea, un alt bileţel, cu un scris familiar, aproape la fel de graţios ca cel al unei femei. A fost trimisă Nilei, apoi cuplului care locuieşte acum în fostul apartament al lui Collette şi acum a ajuns la mine. Ar trebui să-ţi modifici adresa de contact. Citeşte-o pe propriul tău risc. Niciunul dintre noi nu o duce prea bine, mă tem. Julien

Pari aruncă revista pe pat şi-şi pregăteşte o salată de spanac şi nişte cuşcuş. Se schimbă în pijamale şi mănâncă în faţa televizorului închiriat, unul mic, alb-negru. Se uită absentă la nişte imagini cu refugiaţii din sudul Vietnamului, care sunt duşi cu avionul la Guam. Se gândeşte la Collette care a protestat pe străzi împotriva războiului american din Vietnam. Collette, cea care adusese o coroană cu dalii şi margarete la înmormântarea lui Maman, care a ţinut-o în braţe şi a sărutat-o pe Pari pe obraji, care recitase frumos una dintre poeziile lui Maman pe scenă.

Julien nu venise la înmormântare. Sunase şi spusese, neconvingător însă, că nu-i plăceau înmormântările, i se păreau deprimante.

Cui îi plac? întrebase Pari.

Cred că e mai bine să stau departe.

Fă cum vrei, spusese Pari în receptor, dar nu vei fi mai puţin vinovat dacă nu vii. Şi nici eu nu voi fi mai puţin vinovată că mă duc. Cât de nesăbuiţi am fost! Cât de nepăsători! Doamne! Pari a închis, ştiind că aventura ei cu Julien fusese lovitura finală pentru Maman. Închisese, fiind sigură că tot restul vieţii o va urmări sentimentul de vinovăţie, o remuşcare teribilă şi că va suferi până în adâncul sufletului din cauza asta. Se va lupta, acum şi în toate zilele care vor urma, cu acest lucru. În mintea ei, va fi la fel ca picătura chinezească.

După cină îşi face o baie şi îşi aruncă ochii pe nişte notiţe pentru un examen pe care îl va avea curând. Se mai uită la televizor, spală şi şterge vasele, dă cu mătura în bucătărie. Dar toate acestea nu au niciun sens. Nu poate să se gândească la altceva. Revista stă încă pe pat.

După aceea, îşi pune o haină de ploaie peste pijamale şi iese să se plimbe pe bulevardul de la Chapelle, la câteva blocuri de apartament, spre sud. E răcoare, stropii de ploaie lovesc pavajul şi vitrinele magazinelor, iar apartamentul nu e suficient de mare acum pentru neliniştea ei. Are nevoie de aerul rece, umed şi de spaţiu deschis.

Când era mică, îşi aminteşte Pari, punea tot felul de întrebări. Am verişori la Kabul, Maman? Am mătuşi sau unchi? Şi bunici, am un grand-père şi o grand-maman? De ce nu vin niciodată în vizită? Putem să le scriem o scrisoare? Te rog, putem să