aştepta în acea zi vizita unui mare împărat, Crăciunesei fiindu-i milă de străină, o ajută să nască, faptă pedepsită de Moş Crăciun cu tăierea mâinilor din coate. Când Crăciun află că în grajdul său s-a născut Domnul lisus, se căleşte şi îi cere iertare lui Dumnezeu, devenind „primul creştin", „sfântul cel mai bătrân", „soţul femeii care a moşit-o pe Măria", Lipsa de ospitalitate şi cruzimea, răsplătite nefiresc cu ridicarea în rang până la omologarea lui Crăciun ca divinitate creştină din legendele româneşti, ascund un mare adevăr istoric: la apariţia creştinismului, Crăciun era un important zeu solar – identic cu Saturn şi cu Mithra –atât de venerat încât nu a putut fi exclus din Calendarul Popular şi din conştiinţa paleoromânilor.

  Prin tot ceea ce face, Crăciun se opune sau împiedică naşterea pruncului creştin lisus pentru că venirea Lui presupune mai întâi propria-i moarte, plecarea.

  Tradiţiile contemporane despre „sfântul" cel bonom Crăciun, despre Moşul „darnic şi bun", „încărcat cu daruri multe" sunt înduioşătoare influenţe livreşti pătrunse în cultura populară de la vest la est şi de la oraş la sat.

  (după Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an")

  CALTABOŞI MOLDOVENEŞTI

  Nu se fac din măruntaie, ci numai din carne! E o chestie mai ciudată, cu stafide, ceapă. Nici nu ştiu de ce le spune caltaboşi! Pare mai degrabă un fel de cârnat balcanic ori evreiesc, nesigur pe sine. Caltaboş de Botoşani, ce mai.

  • 1 Moş (maţ gros de porc) grijit bine

  Umplutură:

  2 cepe • 3 linguri stafide l pahar orez • 2 linguri untură sare, piper, coriandru, cât ziceţi l kg carne de porc mai împănată (piept, ceafă)

  Zeama:

  * Apă câtă trebuie ca să-l acopere şi chiar mai multă, parfumată cu foi de dafin, ienibahar, boia l pahar supă de * 1 lingură zahăr

  Ceapa mărunţită bine se pune la călit în untură

  Carnea se toacă cât se poate „din satâr"

  Se amestecă toate, carne, ceapă, orez, stafide, sare, piper, coriandru

  Se umple „moşul" (dar nu se-ndeasă) se leagă la capete (în anumite sate se închide ca sarmalele, înfundând pielea maţului) se înţeapă, să nu crape, şi se pune la fiert, acoperit, 1 ceas, pe foc mic

  Se mănâncă pe loc, zeamă şi cârnat, cu lingura, ca o ciorbă fierbinte, adăugând eventual un pic de oţet sau lapte acru şi un ardeiaş iute

  Deşi pe nordicele dealuri „botoşene" n-a prins rădăcină groasă niciuna din cele aproape patruzeci de mari podgorii româneşti, totuşi, prin curţile ţărăneşti, dar şi prin mănăstiri şi cele câteva ferme de stat se face destul vin, şi de buturugă şi mai nobil, nu rău. La aşa „caltaboş" e de căutat un vin sec, fie alb fie roşu, dar mai vânos, să-ajute, Marile sărbători calendaristice —Pastele şi Crăciunul —sau cele legate de principala ocupaţie —creşterea animalelor-Sfântul Gheorghe, „măsurarea laptelui", „sâmbra oilor" (Oaş), „ruptul sterpelor" (Maramureş), ca şi „gurbanul" (Teleorman, Dobrogea – 1 februarie) stau sub semnul sacrificial al tăierii unui animal (de obicei porc, miel, oaie, berbec).

  Dar şi marile evenimente din ciclul vieţii – botez, înmormântare, ca şi alte obiceiuri —agrare, comunitare (hram —Oltenia, nedeie – Transilvania) poartă pecetea rituală a sacrificiului animalelor care le precede şi care poate fi considerat prag ritual ce marchează intrarea în timpul sacru al sărbătorii.

  (din „Paşi spre sacru" – Ofelia Văduva)

  CÂRNAŢI

  La scrisoarea trimisă de mine la Biblioteca Academiei şi la Arhivele Statului, prin care solicitam informaţii şi documente oficiale legate de inventarea şi dezvoltarea tehnologiei umplerii unor cilindri moi, de origine organică – maţe în limbaj curent – cu alte componente tot animale, tehnologie încheiată relativ rotund, cu un rezultat denumit general cârnaţi, mi s-a răspuns destul de ireverenţios, Nu comentez, la ce te poţi aştepta, suntem o ţară înapoiată, departe de marile performanţe birocratice mondiale.

  Mai mult însă, am fost refuzat şi la OSIM, când am înregistrat o cerere oficială de depunere şi omologare a mărcii „cârnaţi de porc cu miroase şi usturoi" (că doar toţi au devenit proprietarii exclusivi ai unor cuvinte: unul are toate consoanele din Dracula, altul zice că ale lui sunt slovele din Champagne – eu de ce să nu mă fac stăpân pe vocabula cârnaţ?). Deşi nu păşeam, epigonic şi plagiator, pe urmele nimănui – mă refer strict la marcă – şi nici nu uzurpam, sper, vreun drept consfinţit al nici unui proprietar, mi s-a zis, în faţă, nu!

  Pentru mai mare siguranţă şi ca să evit o tragedie personală cu bătaie, am mituit regeşte registratoarea cu 512 lei şi am întrebat-o, în şoaptă, ventrilogistic, privind cu ochii nevinovaţi în tavan „Cârnatu' e cumva înregistrat de holdingul Tiriac?" A negat furibund din cap şi din pieptul palpitând tulburat şi şi-a aruncat privirea pe fereastra pe unde pătrundea lumina caldă a amiezii.

  Aşa că am tras imediat două concluzii: cârnatul se cufundă în istoria nescrisă a lumii, fiind chiar mai vechi decât Arhivele Statului; marca „cârnaţ" are un proprietar chiar mai important decât holdingul Tiriac, deci, după cum sugera îndrăzneţ din leagănul piepţilor registratoarea, n-ar mai putea fi decât de origine divină.

  Asta explică total.

  • 3 kg carne macră porc • 1,5 kg slănină

  * 3 căpăţâni usturoi • sare, piper după gust

  * maţe (se ţin în apă rece, să nu se usuce)

  • miroase: cimbru, ienibahar (cam 2 linguri)

  * Stilul „din bărdiţă", deci se toacă normal carnea şi slănina, bucăţele

  • Şi usturoiul se toacă, pastă, cu puţină apă rece

  * Se frământă cu sare, usturoi, miroase • Se umplu maţele: mai lejer cele ce se vor mânca proaspete mai înfundat cele ce merg la afumătoare (şi mai sărat – condimentat)

  Vesticii – Oradea şi Arad – precum şi secuii pun multă paprică (boia) ceea ce dă cârnaţilor o frumoasă culoare roşiatică.

  Carnaţii se fac şi în combinaţii foarte savante: porc cu capră, cu vacă, cu oaie, şi chiar vânat – urs, mistreţ, iepure