Poate că nu, suntem două persoane diferite, dintr-un motiv oarecare, misterios, implicate într-un soi de viaţă în comun, eu sunt în fond un ecleziastic şi poate că ştiu despre dumneata ceea ce mi-ai povestit sub pecetea spovedaniei. Ori sunt cel care a luat locul doctorului Froïde şi, fără să-ţi aduci aminte de asta, ţi-a extras din adâncul vintrelor ceea ce încercai să păstrezi înmormântat acolo?

În orice caz, cred că este datoria mea sacerdotală să-ţi întorc atenţia spre ceea ce ţi s-a întâmplat după moartea domnului bunic al dumitale, Dumnezeu să-i primească sufletul în pacea celor drepţi. Sigur că dacă ar trebui să mori în clipa asta, Domnul nu te-ar primi şi pe dumneata în pacea aceea, pentru că mi se pare că nu prea te-ai purtat bine cu semenii dumitale şi poate de aceea memoria refuză să recupereze amintiri care nu-ţi fac cinste.

***

În realitate, Dalla Piccola îi restituia lui Simonini doar o porţiune destul de sărăcăcioasă de fapte, notate cu o grafie minusculă, atât de diferită de a lui; dar tocmai semnele acelea zgârcite acţionau pentru Simonini ca nişte cârje pentru a agăţa de ele şuvoaie de imagini şi cuvinte care dintr-odată îi reveneau în minte. Fapte cărora Naratorul încearcă să le facă rezumatul — sau cuvenita amplificare — pentru a face mai coerent jocul acela de stimuli şi răspunsuri şi ca să nu-i impună cititorului tonul ipocrit virtuos cu care, sugerându-le, abatele cenzura cu excesivă onctuozitate căile parcurse de al său alter ego.

Se pare că nu numai faptul că fuseseră desfiinţaţi Carmelitanii Desculţi, dar nici chiar faptul că răposase bunicul nu-l tulburase în mod deosebit pe Simone. Poate că-l iubise pe bunic, dar, după o copilărie şi o adolescenţă petrecute închis într-o casă ce părea să fi fost gândită pentru a-l îngrădi şi în care atât bunicul, cât şi educatorii lui în rantii negre îi inspiraseră permanent neîncredere, ranchiună şi resentiment la adresa lumii, Simonino devenise tot mai incapabil de a nutri alte sentimente care să nu fie o posacă iubire de sine ce căpătase treptat seninătatea calmă a unei opinii filozofice.

După ce se ocupase de funeralii, la care luaseră parte iluştri oameni ai bisericii şi crema nobilimii piemonteze legate de l'ancien regime, se întâlnise cu bătrânul notar al familiei, un anume Rebaudengo, care-i citise testamentul prin care bunicul îi lăsa lui toate averile. Atâta că, îl informa notarul (şi părea să se bucure de asta), din cauza numeroaselor ipoteci pe care bătrânul le iscălise şi a diferitelor lui investiţii neinspirate, din averile acelea nu mai rămânea nimic, nici măcar casa cu toate mobilele care erau înăuntru, care ar fi trebuit să ajungă cu mult mai înainte la creditori — aceştia se ţinuseră până atunci la distanţă, din respectul datorat acelui stimat gentilom, însă faţă de nepot n-aveau să aibă nicio reticenţă.

— Vedeţi, dragă domnule avocat, îi spusese notarul, or fi fiind ele, tendinţele vremurilor noi, de vină că nu mai e ca odinioară, dar şi odraslele de familie bună trebuie uneori să se coboare să muncească. Căci dacă Domnia Voastră ar dori să încline către alegerea asta, cu adevărat umilitoare, aş putea să Vă ofer o slujbă la biroul meu, unde mi-ar servi numai bine un tânăr cu ceva noţiuni de drept, şi să fie limpede că nu voi putea să Vă răsplătesc pe măsura talentului Domniei Voastre, ci acel puţin pe care Vi l-aş da ar trebui să Vă ajungă ca să găsiţi o locuinţă şi să trăiţi în condiţii modeste.

Simone bănuise imediat că notarul îşi dosise multe dintre fondurile pe care bunicul credea că le-a pierdut din cauza unor semnături imprudente, dar nu avea dovezi şi trebuia totuşi să supravieţuiască. Îşi spusese că, lucrând împreună cu notarul, ar fi putut într-o zi să-i plătească la fel, sustrăgându-i ceea ce cu siguranţă îi luase prin înşelăciune. Şi astfel se obişnuise să locuiască în două camere din strada Barbarroux şi s-o scurteze cu vizitele prin diferite cârciumi în care se adunau tovarăşii săi, începând să lucreze cu Rebaudengo, zgârcit, autoritar şi neîncrezător — care încetase imediat să-l mai numească Domnule Avocat şi Domnia Voastră şi i se adresa cu Simonini şi atâta tot, pentru a face să se simtă cine era stăpânul. Dar în câţiva ani din slujba aceea ca hârţogar (cum se obişnuia să se spună) dobândise recunoaşterea legală şi, pe măsură ce câştiga încrederea precaută a patronului, îşi dăduse seama că activitatea principală a acestuia nu consta atât în a face ceea ce face de obicei un notar, cum ar fi garantarea testamentelor, donaţii, vânzări-cumpărări şi alte contracte, cât mai degrabă în a atesta donaţii, vânzări-cumpărări, testamente şi contracte care nu avuseseră loc niciodată. Cu alte cuvinte, notarul Rebaudengo, pentru sume rezonabile, făcea acte măsluite, imitând, când era necesar, caligrafia altcuiva şi făcând rost de martori pe care-i recruta din cârciumile de prin jur.

— Să fie clar, dragă Simone, îi explica el, trecând acum la „tu”, eu nu produc falsuri, ci noi copii ale unui document autentic care s-a pierdut sau care, printr-un accident banal, nu a fost niciodată produs, dar care ar fi putut şi ar fi trebuit să fie produs. Ar fi un fals dacă eu aş inventa un certificat de botez din care ar rezulta, să-mi ierţi exemplul, că te-ai născut dintr-o prostituată în cutare zi la Odalengo Piccolo (şi râdea pe-nfundate, fericit de ipoteza aceea umilitoare). N-aş îndrăzni nicidecum să comit o infracţiune de felul ăsta, pentru că sunt om de onoare. Dar