— Da, însă cum ai face Domnia Ta să afli din cine e născut acel ins?

— Păi mi-ai spune tu! Tu, care-l cunoşti bine.

— Şi Domnia Ta te încrezi în mine?

— Eu mă încred întotdeauna în clienţii mei, pentru că servesc doar persoane de onoare.

— Dar dacă, eventual, clientul te-a minţit?

— Atunci el e cel care-a făcut păcat, nu eu. Dacă mă mai şi apuc să mă gândesc că un client mă poate minţi, atunci nu mai practic meseria asta, care se bizuie pe încredere.

Simone nu fusese cu totul convins că meseria lui Rebaudengo era una pe care alţii ar fi socotit-o onestă, dar, de cum fusese iniţiat în secretele biroului, participase la falsificări, depăşindu-şi în scurtă vreme maestrul şi descoperindu-şi nemaipomenite abilităţi caligrafice.

Pe lângă aceasta, notarul, parcă pentru a-şi face iertate spusele sau identificând partea slabă a colaboratorului său, îl invita uneori pe Simonino la restaurante luxoase, cum ar fi Cambio (unde se ducea până şi Cavour), şi-l iniţia în tainele „redingotei”, o simfonie de creste de cocoş, inimioare, creieri şi testicule de viţel, file de mânzat, ciuperci, jumătate de pahar de Marsala, făină, sare, ulei şi unt, totul făcut acrişor printr-o alchimică doză de oţet — iar pentru a o gusta la perfecţie s-ar fi cerut ca ei să se prezinte, după cum spunea şi numele, în redingotă sau haină de ceremonie, cum vreţi să-i spuneţi.

Fie pentru că Simonino, în ciuda îndemnurilor paterne, nu primise o educaţie eroică şi bazată pe sacrificii, dar pentru seratele acelea era gata să-l servească pe Rebaudengo până la moarte — cel puţin până la a lui, a lui Rebaudengo, cum avea să se vadă, dacă nu până la a lui proprie.

Iar între timp salariul său crescuse, fie şi cu puţin — asta şi pentru că notarul îmbătrânea vertiginos, vederea îi slăbea şi mâna îi tremura, iar în scurt timp Simone îi devenise indispensabil. Însă, tocmai pentru că putea să-şi permită acum câte o plăcere în plus şi nu mai reuşea să evite cele mai renumite restaurante din Torino (ah, gustul delicios al colţunaşilor cu carne piemontezi, datorită umpluturii cu friptură din carne albă, friptură din carne roşie, văcuţă fiartă, găină fiartă şi dezosată, varză creaţă gătită laolaltă cu fripturile, patru ouă întregi, parmezan din cel mai fin, nucşoară, sare şi piper, iar pentru sos, fondul fripturilor, unt, un căţel de usturoi, o rămurică de rozmarin), pentru a-şi împlini ceea ce începea să devină cea mai profundă şi mai carnală patimă, tânărul Simonini în locurile acelea nu se putea duce în haine roase; şi deci, crescându-i posibilităţile, îi creşteau şi pretenţiile.

Lucrând cu notarul, Simone îşi dăduse seama că acesta nu executa numai lucrări confidenţiale pentru clienţi particulari, ci că — poate pentru a-şi acoperi spatele în cazul că unele aspecte ale activităţii lui nu foarte îngăduite de lege ar fi ajuns la cunoştinţa autorităţilor — oferea servicii şi celor ce se ocupau de siguranţa publică, pentru că uneori, cum se exprima el, ca să poţi face să fie condamnat pe drept un bănuit, era nevoie să le prezinţi judecătorilor câteva probe în documente capabile să-i convingă că deducţiile poliţiei nu erau clădite în vânt. Astfel că venise în contact cu personaje de identitate incertă care treceau uneori pe la birou şi care în vocabularul notarului erau „domnii de la Oficialitate”. Ce anume era şi ce reprezenta Oficialitatea asta nu-ţi trebuia prea mult ca să ghiceşti: era vorba de afaceri rezervate, de competenţa guvernului.

Unul dintre domnii aceştia era cavalerul Bianco, care se declarase într-o zi foarte satisfăcut de modul în care Simone produsese un anume document, imposibil de respins. Acesta trebuia să fie o persoană care, înainte de a lua contact cu cineva, aduna informaţii sigure despre respectivul, deoarece, luându-l într-o zi deoparte, îl întrebase dacă mai frecventa Caffe del Bicerin şi-l convocase acolo pentru ceea ce numise el o întrevedere privată. Iar acolo îi spusese:

— Scumpe domnule avocat, ştim foarte bine că dumneata erai nepotul unui supus foarte credincios Maiestăţii Sale şi că astfel ai fost educat cum trebuie. Ştim şi faptul că domnul tată al dumitale a plătit cu viaţa pentru lucrurile pe care şi noi le considerăm juste, chiar dacă a făcut-o, cum să spun, cu anticipaţie excesivă. Ne încredem, prin urmare, în loialitatea şi dorinţa dumitale de colaborare, chiar dacă considerăm că am fost foarte indulgenţi în ceea ce te priveşte, ţinând cont că am fi putut să vă incriminăm de mult, pe dumneata şi pe notarul Rebaudengo, pentru isprăvi nu întru totul lăudabile. Noi ştim că dumneata frecventezi prieteni, colegi, camarazi credincioşi, cum să spun, mazzinieni, garibaldieni, carbonari. E firesc, pare să fie tendinţa tinerei generaţii. Dar iată problema noastră: nu vrem ca aceşti tineri să facă lucruri necugetate sau, cel puţin, nu înainte să fie trebuincios şi cu cale să le facă. A deranjat mult guvernul nostru isprava nebunească a acelui Pisacane care acum câteva luni s-a îmbarcat împreună cu alţi douăzeci şi patru de inşi subversivi, a debarcat la Ponza, fluturând tricolorul, a ajutat să evadeze trei sute de deţinuţi, iar pe urmă a plecat din nou către Sapri, crezând că populaţiile locale îl aşteptau cu arma-n mână. Cei mai indulgenţi zic că Pisacane era un generos, cei mai sceptici că era un prost. În orice caz, era un iluzionat. Mitocanii ăia pe care voia el să-i elibereze l-au masacrat împreună cu toţi ai lui, aşa că vezi unde pot să ducă intenţiile bune când n-ar ţine cont de starea lucrurilor.

— Înţeleg, zisese Simone, dar ce