— Uite ce. Dacă trebuie să-i împiedicăm pe tinerii aceia să comită erori, modul cel mai bun este să-i băgăm la carceră un timp, sub acuzaţia de atentat la instituţii, pentru ca apoi să-i eliberăm, când ar fi cu adevărat nevoie de inimi generoase. Se cere, prin urmare, să-i surprindem în evident flagrant de conspiraţie. Dumneata ştii cu siguranţă în ce capi au ei încredere. Ar fi de-ajuns să le vină un mesaj de la unul dintre capii aceştia, care i-ar chema într-un loc anume, înarmaţi până-n dinţi, cu cocarde şi steaguri şi alte accesorii care să-i califice drept carbonari înarmaţi. Poliţia ar veni, i-ar aresta şi totul s-ar termina.

— Dar dacă eu în momentul acela aş fi cu ei, aş fi şi eu arestat, iar dacă n-aş fi, ar înţelege că eu am fost cel care i-a trădat.

— Ei, nu, domnul meu, nu suntem aşa de neajutoraţi încât să nu ne fi gândit la asta.

Cum vom vedea, Bianco se gândise la toate. Dar excelente daruri de gânditor avea şi Simone al nostru, care, după ce ascultase cuviincios planul ce îi era propus, concepuse o extraordinară formă de recompensă şi-i spusese lui Bianco ce anume aştepta el de la dărnicia regală.

— Vedeţi, domnule cavaler, notarul Rebaudengo a comis multe fapte ilicite înainte ca eu să încep să colaborez cu el. Ar fi de-ajuns ca eu să identific vreo două-trei cazuri din astea, pentru care există o documentaţie suficientă, ce nu ar implica nicio persoană cu adevărat importantă, ci, cel mult, pe vreunul care între timp a decedat, şi să fac să parvină în formă anonimă, prin amabila dumneavoastră mijlocire, tot materialul de acuzare la magistratura publică. Aţi avea destul ca să-l învinuiţi pe notar de un repetat delict de fals în acte publice şi să-l băgaţi la răcoare pentru un număr potrivit de ani, atâţia câţi ar ajunge pentru ca natura să-şi facă datoria, bineînţeles nu foarte mulţi, dată fiind starea în care se află bătrânul.

— Şi pe urmă?

— Şi pe urmă, odată băgat notarul la puşcărie, eu aş arăta un contract, datat cu doar câteva zile înainte de arestarea lui, din care ar reieşi că, terminând să-i plătesc o serie de rate, eu i-am cumpărat definitiv biroul, căruia îi devin titular. Cât despre banii pe care m-aş preface că i-am plătit, toată lumea crede că aş fi moştenit destui de la bunicul, iar singurul care ştie adevărul este tocmai Rebaudengo.

— Interesant, spusese Bianco. Însă judecătorul se va întreba unde au ajuns banii pe care rezultă că dumneata i-ai plătit.

— Rebaudengo nu se încredea în bănci şi ţinea totul într-o casă de fier de la birou, pe care, fireşte, ştiu s-o deschid, deoarece el se mulţumeşte să se întoarcă cu spatele la mine şi, fiindcă nu mă vede, e convins că eu nu văd ce face el. Aşadar, oamenii legii cu siguranţă că vor deschide într-un fel oarecare casa de fier şi o vor găsi goală. Eu aş putea să mărturisesc că oferta lui Rebaudengo venise aproape pe neaşteptate, eu însumi eram uimit de suma redusă pe care o pretindea, încât bănuisem că avea vreun motiv să-şi lase afacerile. Şi, într-adevăr, se vor găsi, pe lângă casa de fier goală, nişte cenuşă de la cine ştie ce documente în cămin, iar în sertarul de la biroul lui, o scrisoare în care un hotel din Napoli îi confirmă reţinerea unei camere. În acel moment va fi clar că Rebaudengo se simţea deja pus sub observaţie de către lege şi voia să-şi ia zborul, ducându-se să se bucure de averea sa pe lângă Bourboni, unde pesemne că-şi trimisese banii.

— Însă în faţa judecătorului, dacă ar fi informat despre contractul ăsta al dumitale, el ar nega...

— Cine ştie câte alte lucruri nu va nega; magistratul nu-i va arăta, bineînţeles, încredere.

— E un plan bine gândit. Dumneata îmi placi, domnule avocat. Eşti mai dezgheţat, mai motivat, mai hotărât decât Rebaudengo şi, cum să spun, mai eclectic. Aşa că, bine, dă-ne pe mână grupul acela de carbonari, iar pe urmă ne vom ocupa de Rebaudengo.

Arestarea carbonarilor pare să fi fost o joacă de copii, socotind şi faptul că acei entuziaşti erau chiar nişte copii, iar carbonari erau doar în visele lor cele mai arzătoare. De mult timp Simone, la început din pură vanitate, ştiind că orice dezvăluire a sa avea să fie atribuită unor ştiri pe care el le primise de la eroicul său tată, punea pe seama carboneriei unele născociri pe care i le şoptise părintele Bergamaschi. Iezuitul îl punea continuu în gardă împotriva intrigilor carbonarilor, masonilor, mazzinienilor, republicanilor şi iudeilor travestiţi în patrioţi care, ca să se ascundă de ochii poliţiei din toată lumea, se dădeau drept negustori de cărbune şi se adunau în locuri secrete sub pretextul că-şi încheiau tranzacţiile comerciale.

— Toţi carbonarii depind de Alta Vendita, Târgul Mare, care se compune din patruzeci de membri, în cea mai mare parte (e urât de pronunţat) floarea patriciatului roman — mai firesc, nişte evrei. Şeful lor era Nubius, un mare domn, corupt cât o ocnă întreagă, dar care, datorită numelui şi averii sale, îşi crease la Roma o poziţie la adăpost de orice bănuială. De la Paris, Buonarroti, generalul Lafayette sau Saint-Simon îl consultau ca pe oracolul de la Delphi. Din Monaco ca si din Dresda, din Berlin ca si din Viena sau din Petersburg, capii principalelor vânzări, Tscharner, Heymann, Jacobi, Chodzko, Lieven, Mouravieff, Strauss, Pallavicini, Driesten, Bem, Bathyani, Oppenheim, Klauss şi Carolus îl întrebau care-i calea de urmat. Nubius a ţinut cârma Târgului suprem până către 1844, când careva i-a turnat otravă. Să nu crezi că am fost noi, iezuiţii. Se bănuieşte că autorul asasinatului a fost Mazzini, care aspira şi încă mai aspiră să se pună în fruntea carboneriei întregi, cu ajutorul iudeilor. Succesorul lui Nubius este acum Micul Tigru, un evreu care, ca şi Nubius, nu încetează să alerge pretutindeni ca să-i aţâţe pe duşmani la Calvar. Dar alcătuirea şi locul Marelui Târg sunt secrete. Totul trebuie să rămână necunoscut Lojilor care primesc de la el