Simone îl transformase pe Nubius în propriul său erou, aproape un corespondent de sex opus al lui Babette d'Interlaken. Şi, transpunând în formă de poem epic ceea ce părintele Bergamaschi îi povestea în formă de nuvelă gotică, îşi hipnotiza cu el tovarăşii. Trecând sub tăcere amănuntul neglijabil că Nubius murise deja.

Până ce într-o zi arătase o scrisoare, a cărei fabricare îl costase foarte puţin şi în care Nubius anunţa o insurecţie iminentă în tot Piemontul, oraş cu oraş. Grupul căruia îi era şef Simone avea să aibă o sarcină primejdioasă şi aţâţătoare. Dacă aveau să se adune într-o dimineaţă anume în curtea interioară a Birtului Racului, aveau să găsească acolo săbii şi puşti, precum şi patru faetoane pline cu mobile vechi şi cu saltele; prevăzuţi cu acestea, ar fi trebuit să se ducă la intersecţia din via Barbaroux şi să ridice o baricadă care să împiedice intrarea dinspre piaţa Castello. Iar acolo aveau să aştepte ordinele.

Nu trebuia nimic altceva ca să înflăcăreze inimile celor aproximativ douăzeci de studenţi care-n dimineaţa aceea fatidică se adunaseră în curtea crâşmarului şi găsiseră, în nişte butii părăsite, armele făgăduite. Pe când se uitau în jur căutând cărucioarele cu catrafuse, fără să se fi gândit măcar să-şi încarce puştile, curtea fusese invadată de vreo cincizeci de jandarmi cu armele întinse. Nefiind în stare să opună rezistenţă, băieţii se predaseră, fuseseră dezarmaţi, scoşi afară şi puşi cu faţa la zid pe cele două laturi ale porţii de la intrare.

— Haideţi, canaliilor, sus mâinile, linişte! urla un funcţionar în civil încruntat la culme.

Pe când, aparent, conjuraţii fuseseră strânşi aproape la întâmplare, doi jandarmi îl puseseră pe Simone chiar la coada şirului, exact pe colţul unei străduţe, şi, la un moment dat, fuseseră chemaţi de un sergent de-al lor şi se depărtaseră către intrarea curţii. Acum era momentul (convenit dinainte). Simone se întorsese către tovarăşul său cel mai apropiat şi-i şoptise ceva. O aruncătură de ochi către jandarmii aflaţi destul de departe şi cei doi, dintr-un salt, dăduseră colţul şi o rupseseră la fugă.

— La arme, fug! strigase careva.

Cei doi, în timp ce alergau, auziseră paşii şi strigătele jandarmilor care dădeau şi ei colţul. Simone auzise două împuşcături: una îl lovise pe prietenul său, Simone nici nu se îngrijise să vadă dacă mortal sau nu. Îi era de-ajuns că, potrivit înţelegerii, cel de-al doilea foc fusese tras în aer.

Şi iată că, în scurt timp, o cotise pe altă stradă, apoi iarăşi pe alta, pe când de departe auzea strigătele urmăritorilor care, ascultând ordinele, o luau pe o pistă greşită. Foarte curând, străbătea piaţa Castello şi se întorcea acasă ca un cetăţean oarecare. Pentru colegii săi, care în timpul acesta erau duşi de-acolo, el fugise şi, deoarece fuseseră arestaţi la grămadă şi imediat puşi să stea cu spatele, era evident că nimeni dintre oamenii legii nu-şi putea aminti chipul său.

Prin urmare, fireşte că n-avea de ce să plece din Torino şi că-şi putea relua lucrul, ducându-se chiar să aducă mângâiere familiilor prietenilor arestaţi.

Nu rămânea decât să treacă la lichidarea notarului Rebaudengo, petrecută chiar în modul prevăzut. Bătrânului îi plesnise inima la un an după aceea, în temniţă, dar Simonini nu se simţise răspunzător de asta: erau la egalitate, notarul îi dăduse o meserie, iar el fusese robul lui timp de câţiva ani; notarul îi ruinase bunicul, iar Simone îl ruinase pe el.

Aceasta era deci ceea ce abatele Dalla Piccola îi dezvăluia acum lui Simonini. Iar faptul că şi el, după toate aceste evocări, se simţise epuizat s-ar putea dovedi prin aceea că adaosul lui la jurnal se oprea la o frază neterminată, ca şi cum, în timp ce scria, ar fi căzut într-o stare de leşin.

6

În slujba Serviciilor secrete

28 martie 1897

Domnule Abate,

E curios că ceea ce trebuia să fie un jurnal (menit să fie citit doar de cel care-l scrie) se transformă acum într-un schimb de mesaje. Dar iată că vă scriu o scrisoare, aproape sigur că într-o zi, trecând pe-aici, o veţi citi.

Ştiţi prea multe despre mine. Mi-am petrecut noaptea ce abia s-a scurs explorând toate ungherele celor două apartamente ale noastre, cu o lumânare ţinută în mâna stângă şi cu un pistol în dreapta, sperând să vă întâlnesc şi — dacă-mi permiteţi — să vă omor. Sunteţi un martor prea incomod. Şi excesiv de sever.

Da, admit că-i aşa — cu tovarăşii mei aspiranţi carbonari şi cu acel Rebaudengo nu m-am purtat după regulile pe care dumneavoastră sunteţi obligat să le predicaţi. Dar să ne spunem adevărul: Rebaudengo era un escroc, iar dacă mă gândesc la tot ce am făcut după aceea, mi se pare că le-am făcut escrocherii doar escrocilor. Cât despre băieţii ăia, erau nişte exaltaţi, iar exaltaţii sunt drojdia lumii, deoarece prin acţiunea lor şi a principiilor vagi cu care se înflăcărează se fac războaiele şi revoluţiile. Iar cum am înţeles, în sfârşit, că pe lumea asta numărul exaltaţilor nu se va putea reduce niciodată, măcar să tragem folos din exaltarea lor.

Îmi reiau, în orice caz, ale mele amintiri, dacă-mi permiteţi. Sigur că mă revăd ca şef al biroului defunctului Rebaudengo iar faptul că tot împreună cu Rebaudengo fabricam acolo acte notariale false nu mă miră, fiindcă exact asta continui să fac şi aici, la Paris.

Acum mi-l amintesc bine şi pe cavalerul Bianco. Într-o zi îmi spusese: — Vedeţi, domnule avocat, iezuiţii au fost alungaţi din Regatele Sarde, dar toată lumea ştie că ei continuă să acţioneze şi să facă adepţi sub altă înfăţişare. Se întâmplă în toate ţările din care au fost expulzaţi şi mi-a fost arătată o caricatură distractivă dintr-un ziar străin: se văd acolo nişte iezuiţi care în fiecare an se prefac că doresc să se