întoarcă în ţara de origine (blocaţi, evident, la frontieră), ca să nu ne dăm seama că ciracii lor se află deja în ţara aceea, fiind în libertate sau sub înfăţişarea unui alt ordin. Se află aşadar peste tot, iar noi trebuie să ştim unde sunt. Acum ştim că, încă de pe timpurile republicii romane, unii frecventau casa domnului bunic al dumneavoastră. Ni se pare deci greu de crezut că dumneavoastră n-aţi păstrat legături cu unii dintre ei şi vă cerem, de aceea, să le sondaţi umorile şi intenţiile pentru că avem impresia că ordinul a devenit din nou puternic în Franţa, iar ceea ce se petrece în Franţa e ca şi cum s-ar petrece şi la Torino.

Era fals că aş mai fi avut raporturi cu bunii părinţi, dar acum tocmai învăţam despre iezuiţi multe lucruri şi dintr-o sursă sigură. În anii aceia Eugene Sue publicase ultima sa capodoperă, Misterele poporului, şi o terminase chiar înainte să moară, în exil, la Annecy, în Savoia, pentru că de la un timp se legase de socialişti şi se opusese cu mândrie luării puterii şi proclamării imperiului de către Ludovic Napoleon. Fiindcă nu se mai puteau publica foiletoane din cauza legii Riancey, această ultimă operă a lui Sue ieşise în mici volume şi fiecare dintre ele căzuse sub rigorile multor cenzuri, inclusiv cea piemonteză, aşa încât fusese greu să izbuteşti să le ai pe toate. Îmi amintesc că m-am plictisit de moarte urmărind această nămoloasă istorie a două familii, una de gali şi alta de franci, din preistorie până la Napoleon al III-lea, unde stăpânitorii răi sunt francii, iar galii par cu toţii socialişti încă din vremurile lui Vercingetorix, dar Sue se afla acum pradă unei singure obsesii, ca toţi idealiştii.

Era evident că scrisese ultimele părţi ale operei sale în exil, pe măsură ce Ludovic Napoleon lua puterea şi devenea împărat. Ca să facă odioase proiectele lui, Sue avusese o idee genială: fiindcă celălalt mare duşman al Franţei republicane îl reprezentau, încă din timpurile revoluţiei, iezuiţii, nu rămânea decât să arate cum anume cucerirea puterii de către Ludovic Napoleon fusese inspirată şi condusă de către iezuiţi. E-adevărat că iezuiţii fuseseră expulzaţi şi din Franţa încă de la revoluţia din iulie 1830, dar în realitate rămăseseră acolo, supravieţuind fără zgomot, ba chiar mai mult de când Ludovic Napoleon începuse urcarea treptelor puterii, tolerându-i ca să menţină bunele relaţii cu papa.

Astfel, se afla în carte o foarte lungă scrisoare a părintelui Rodin (care apăruse deja în Jidovul rătăcitor) către generalul iezuiţilor, părintele Roothaan, în care complotul era expus de-a fir-a-păr. În roman, ultimele fapte se petrec în vremea ultimei rezistenţe socialiste şi republicane contra loviturii de stat şi scrisoarea pare scrisă în aşa fel încât ceea ce Ludovic Napoleon avea să facă mai apoi în realitate apărea încă sub formă de proiect. Că apoi, când cititorii citeau, totul se adeverise deja făcea profeţia şi mai zguduitoare.

Fireşte că-mi revenise în minte începutul din Joseph Balsamo al lui Dumas: ar fi fost de-ajuns să înlocuieşti Muntele Tunetului cu o atmosferă cu iz mai preoţesc, să zicem cripta unei vechi mănăstiri, să-i reuneşti acolo nu pe masoni, ci pe fiii lui Loyola adunaţi din întreaga lume, ar fi fost suficient ca în locul lui Balsamo să vorbească Rodin, şi iată că străvechea lui schemă de complot universal s-ar fi adaptat prezentului.

De aici ideea că lui Bianco îi puteam vinde nu doar câteva clevetiri prinse ici-colo, ci un întreg document sustras iezuiţilor. Sigur că trebuia să schimb ceva, să-l elimin pe acel părinte Rodin pe care unii şi-l puteau aminti ca personaj de roman şi să-l pun în joc pe părintele Bergamaschi, care cine ştie unde era acum, dar câte cineva la Torino auzise, desigur, vorbindu-se despre el. Pe lângă aceasta, atunci când scria Sue, general al ordinului era încă părintele Roothaan, pe când acum se spunea că fusese înlocuit de un anume părinte Bechx.

Documentul ar fi trebuit să apară drept transcrierea aproape literală a ceea ce fusese relatat de un informator credibil, şi nici informatorul n-ar fi trebuit să apară ca un delator (pentru că se ştie că iezuiţii nu trădează niciodată Compania), ci mai degrabă ca un vechi prieten al bunicului care-i mărturisise lucrurile respective ca pe-o dovadă a mărimii şi a caracterului invincibil al ordinului său.

Aş fi dorit să-i pun în povestire şi pe evrei, ca omagiu adus memoriei bunicului, dar Sue nu vorbea despre ei şi nu reuşeam să-i fac să stea laolaltă cu iezuiţii — şi apoi, în anii aceia în Piemont nimănui nu-i păsa cine ştie ce de evrei. Agenţilor guvernului nu-i nevoie să le împui capul cu prea multe informaţii, ei vor doar idei clare şi simple, alb şi negru, buni şi răi, iar cel rău trebuie să fie unul singur.

Totuşi, la evrei nu vrusesem să renunţ şi-i folosisem pentru reconstituirea mediului. Era totuşi un mod de a-i sugera lui Bianco câteva bănuieli în ce-i privea pe iudei.

Îmi spusesem că un eveniment plasat la Paris sau, şi mai rău, la Torino ar fi putut fi controlat. Trebuia să-i adun pe iezuiţii mei într-un loc mai puţin accesibil chiar şi serviciilor secrete piemonteze, despre care până şi ei să aibă doar informaţii legendare. Pe când iezuiţii puteau fi pretutindeni, polipi ai Domnului, cu mâinile lor ca nişte căngi întinse şi asupra unor ţări protestante.

Cel ce trebuie să falsifice documente trebuie să se documenteze totdeauna — iată de ce frecventam bibliotecile. Bibliotecile sunt fascinante: uneori pare că stai sub acoperişul unui peron de staţie feroviară şi, consultând nişte cărţi despre ţinuturi exotice, ai impresia unei călătorii către ţărmuri îndepărtate. Astfel mi se întâmplase să dau într-o carte peste unele gravuri frumoase ale cimitirului evreiesc din Praga. Părăsit acum, se aflau în el aproape douăsprezece mii de lapide într-un spaţiu foarte îngust, însă mormintele erau pesemne mult mai multe, deoarece, în decursul câtorva secole, multe straturi de pământ fuseseră suprapuse. După ce cimitirul fusese părăsit, câte cineva înălţase la loc unele morminte îngropate, cu lespezile lor, aşa încât se crease un fel de îngrămădire neregulată de