Locul acela acum părăsit îmi convenea, chiar pentru incongruitatea lui: din ce motiv viclean iezuiţii hotărâseră să se adune într-un loc ce fusese sacru pentru evrei? Şi ce control aveau asupra acelui loc uitat de toţi şi poate inaccesibil? Toate erau întrebări fără răspuns, care ar fi conferit credibilitate povestirii, deoarece socoteam că Bianco credea cu tărie că, atunci când toate faptele par integral explicabile şi verosimile, povestirea e falsă.

Ca un bun cititor al lui Dumas, nu-mi displăcea să redau noaptea aceea şi banchetul acela, mohorâte şi înspăimântătoare, cu câmpul sepulcral abia luminat de o seceră de lună anemică şi cu iezuiţii aranjaţi în semicerc, aşa încât, văzut de sus, din cauza pălăriilor lor negre cu boruri largi, solul părea că foşgăie de gândaci — sau să descriu rânjetul diabolic al părintelui Bechx în timp ce enunţa intenţiile întunecate ale acelor duşmani ai omenirii (iar fantoma tatălui meu s-ar fi bucurat din înaltul cerului, ce spun eu, din fundul iadului aceluia în care probabil că Domnul îi prăvale pe mazzinieni şi pe republicani) şi apoi să-i arăt pe nelegiuiţii mesageri plecând în roiuri să vestească la toate sediile lor împrăştiate prin lume noul şi diabolicul plan de cucerire a lumii, ca nişte păsări întunecate ce s-ar înălţa în albeaţa zorilor, ca să încheie noaptea aceea de adunare vrăjitorească.

Însă trebuia să fiu aspru şi esenţial, cum se cere într-un raport secret, fiindcă se ştie că agenţii de poliţie nu sunt nişte literaţi şi nu rezistă la mai mult de două-trei pagini.

Aşa că presupusul meu informator povestea că în noaptea aceea reprezentanţii Companiei din diferite ţări se întruniseră la Praga ca să-l asculte pe părintele Bechx, acesta li-l prezentase participanţilor pe părintele Bergamaschi, care printr-o serie de întâmplări providenţiale devenise consilier al lui Ludovic Napoleon.

Părintele Bergamaschi se referise la supunerea faţă de ordinele Companiei de care dădea dovadă acum Ludovic Napoleon Bonaparte.

— Trebuie să lăudăm, zisese el, priceperea cu care Bonaparte i-a înşelat pe revoluţionari, abilitatea cu care a conspirat împotriva lui Ludovic Filip, înlesnind căderea acelui guvern de atei şi fidelitatea faţă de sfaturile noastre, atunci când s-a prezentat în 1848 alegătorilor ca un republican sincer, ca să poată fi ales preşedinte al republicii. Nu trebuie uitat nici modul în care a contribuit la distrugerea republicii romane, a lui Mazzini şi la readucerea Sfântului Părinte pe tronul pontifical.

Napoleon îşi propusese (continua Bergamaschi), ca să-i distrugă definitiv pe socialişti, pe revoluţionari, pe filosofi, pe atei şi pe toţi mişeii raţionalişti care proclamă suveranitatea naţiunii, libera cercetare, libertatea religioasă, politică şi socială, să dizolve adunarea legislativă, să-i aresteze sub pretext de conspiraţie pe reprezentanţii poporului, să decreteze starea de asediu la Paris, să pună să-i împuşte fără proces pe bărbaţii prinşi cu armele în mână pe baricade, să-i transporte pe indivizii cei mai periculoşi la Cayenne, să suprime libertăţile de presă şi de asociere, să pună să se retragă armata în forturi şi de-acolo să bombardeze capitala, s-o prefacă în cenuşă, să nu lase piatră peste piatră şi să facă astfel să triumfe Biserica catolică, apostolică şi romană pe ruinele Babilonului modern. Apoi avea să cheme poporul la vot universal ca să facă să se prelungească cu zece ani puterea lui prezidenţială şi, în continuare, să transforme republica în Imperiu restaurat — sufragiul universal fiind unicul remediu împotriva democraţiei, deoarece include poporul de la sate, încă încrezător în vocea parohilor săi.

Lucrurile cele mai interesante erau cele pe care Bergamaschi le spunea la sfârşit, despre politica privitoare la Piemont. Aici puneam să fie enunţate de părintele Bergamaschi acele intenţii viitoare ale Companiei care, în momentul când îşi aşternea el raportul, se şi realizaseră pe deplin.

— Acel rege prizărit care-i Vittorio Emanuele visează regatul Italiei, ministrul său Cavour îi aţâţă veleităţile şi amândoi intenţionează nu doar să alunge Austria din peninsulă, dar şi să distrugă puterea temporală a Sfântului Părinte. Aceştia, ca să-i împlinească planurile lor perfide, vor căuta sprijin în Franţa, şi iată de ce va fi uşor să fie târâţi mai întâi într-un război împotriva Rusiei, promiţând să-i ajutăm împotriva Austriei, dar cerând în schimbul acestui ajutor Savoia şi Nisa. Apoi, împăratul se va preface că se alătură piemontezilor, însă — după unele victorii locale neînsemnate — va negocia pacea cu austriecii fără să-i consulte şi va înlesni formarea unei confederaţii italiene prezidate de Papă, în care Austria va intra păstrând restul posesiunilor ei din Italia. Astfel, Piemontul, doar guvern liberal al peninsulei, va rămâne subordonat atât Franţei, cât şi Romei şi va fi ţinut sub control de trupele franceze care ocupă Roma şi de cele cantonate în Savoia.

Iată documentul. Nu ştiam cât de mult putea să-i placă guvernului piemontez acea denunţare a lui Napoleon al III-lea ca inamic al Regatelor Sarde, dar intuisem deja ceea ce apoi experienţa avea să-mi confirme, că oamenilor din serviciile secrete le prinde bine, chiar dacă nu-l scot la vedere imediat, vreun document oarecare cu care s-ar putea răscumpăra oamenii guvernului, sau semăna panică, sau răsturna situaţiile.

Într-adevăr, Bianco citise cu atenţie raportul, ridicase ochii de pe foile acelea, mă privise direct în faţă şi spusese că era vorba de un material de cea mai mare importanţă, îmi confirmase o dată mai mult că atunci când un spion vinde ceva inedit, nu trebuie să facă altceva decât să povestească un lucru care s-ar putea găsi prin orice târg de cărţi vechi.

Însă, chiar dacă prea puţin informat în ale literaturii, Bianco era bine informat asupra mea, drept care adăugase cu un aer prefăcut: — Bineînţeles că toate-s lucruri născocite de dumneata.

— Vă rog! îi spusesem eu scandalizat. Dar el mă oprise cu mâna ridicată: — Lăsaţi, domnule avocat. Chiar dacă acest document ar fi scos de la dumneavoastră din guşă, mie şi superiorilor mei ne prinde bine să-l prezentăm guvernului ca autentic. Dumneavoastră veţi fi ştiind, pentru că de-acum e lucru cunoscut urbi et orbi, că ministrul