nostru Cavour era convins că-l are pe Napoleon al III-lea în mână, fiindcă o trimisese pe lângă el pe contesa Castiglione, frumoasă femeie, nu se poate tăgădui, iar francezul nu se lăsase rugat ca să se bucure de graţiile ei. Dar s-a înţeles mai apoi că Napoleon nu face tot ce vrea Cavour, iar contesa Castiglione şi-a cheltuit atâtea favoruri date de Dumnezeu în zadar, poate că i-o fi şi plăcut, însă noi nu putem să lăsăm să depindă interesele statului de mâncărimile unei doamne de moravuri uşurele. E foarte important ca Maiestatea suveranului nostru să nu se încreadă în Bonaparte. Peste nu multă vreme, iar acum se şi prevede asta, Garibaldi, sau Mazzini, sau amândoi la un loc vor organiza o expediţie în regatul Neapolelui şi, dacă din întâmplare această ispravă ar avea succes, Piemontul va trebui să intervină, ca să nu lase pământurile acelea în mâna unor republicani zărghiţi. Iar ca să facă asta, va trebui să intervină trecând de-a lungul cizmei prin statele pontificale. Deci a-l face pe suveranul nostru să nutrească simţăminte de neîncredere şi ranchiună faţă de Papă şi să nu prea pună bază pe recomandările lui Napoleon al III-lea va fi o condiţie necesară ca să ne atingem acest scop. Cum veţi fi înţeles, dragă domnule avocat, politica este adesea hotărâtă de noi, nişte umili slujbaşi ai statului, nu atât de cei care guvernează de ochii poporului...

 

Acel raport fusese prima mea lucrare cu adevărat serioasă, în care nu mă limitam să mâzgălesc un testament spre folosul unui particular oarecare, ci construiam un text complicat din punct de vedere politic, cu care poate contribuiam la politica Regatului Sardiniei. Îmi aduc aminte că eram chiar mândru de el.

 

Între timp ajunsesem la fatidicul an 1860. Fatidic pentru ţară, încă nu şi pentru mine, care mă mulţumeam să urmăresc cu detaşare evenimentele, ascultând discuţiile unor pierde-vară prin cafenele. Intuind că ar fi trebuit să mă ocup tot mai mult de chestiuni politice, consideram că informaţiile cel mai avantajos de fabricat ar fi fost cele la care acei gură-cască se aşteptau, neîncrezându-se în cele pe care gazetarii le relatau ca fiind sigure.

Astfel aflasem că populaţiile marelui ducat de Toscana, ale ducatului de Modena, ale ducatului de Parma îşi alungau suveranii, aşa-zisele legaţii pontificale ale Emiliei şi Romagnei se sustrăgeau controlului papei, toţi cereau anexarea la Regatul Sardiniei, în aprilie 1860 izbucneau la Palermo nişte mişcări insurecţionale, Mazzini le scria capilor revoltei că Garibaldi avea să le sară în ajutor, se şoptea că Garibaldi căuta oameni, bani şi arme pentru expediţia sa şi că marina bourbonică patrula deja în sus şi-n jos în apele Siciliei ca să blocheze orice expediţie inamică.

— Ştiţi însă că acel Cavour foloseşte un om al său de încredere, pe La Farina, ca să-l ţină sub control pe Garibaldi?

— Dar ce spui dumneata? Ministrul a aprobat o subscripţie pentru cumpărarea a douăsprezece mii de puşti, tocmai pentru garibaldieni.

— În orice caz, distribuirea a fost blocată, şi de cine? De carabinierii regali!

— Hai, fugi de-acolo, nu zău... Cavour a înlesnit distribuirea, nicidecum s-o blocheze.

— Mda, numai că nu sunt frumoasele puşti Enfield la care se aştepta Garibaldi, sunt nişte gioarse cu care eroul se poate duce cel mult să vâneze ciocârlii!

— Ştiu de la oameni din palatul regal, nu mă pune să-ţi dau nume, că La Farina i-a dat lui Garibaldi opt mii de lire şi o mie de puşti.

— Da, dar trebuiau să fie trei mii, iar două mii şi le-a oprit guvernatorul din Genova.

— De ce Genova?

— Pentru că n-oi vrea dumneata ca Garibaldi să se ducă în Sicilia pe spinarea unor catâri. A iscălit un contract pentru cumpărarea a două nave, care vor trebui să plece din Genova sau din împrejurimi. Şi ştii cine a garantat creditul? Masoneria, mai precis, o lojă genoveză.

— Dar ce lojă, masoneria e o invenţie a iezuiţilor!

— Taci dumneata, care eşti mason şi-o ştie toată lumea!

— Glissons. Ştiu din sursă sigură că la iscălirea contractului erau prezenţi (şi aici vocea celui care vorbea devenea slabă ca o adiere) avocatul Riccardi şi generalul Negri de Saint Front...

— Şi cine sunt Gianduja{4} ăştia?

— Nu ştiţi? (Vocea devenea joasă de tot.) Sunt capii Biroului de Afaceri Secrete, sau mai bine zis Biroul înaltei Siguranţe Politice, care e chiar serviciul de informaţii al preşedintelui consiliului... Sunt o putere, contează mai mult decât prim-ministrul, iată cine sunt, nicidecum masoni.

— Aşa crezi dumneata? Poţi să aparţii afacerilor secrete şi să fii şi mason, ba chiar te-ajută.

 

La 5 mai ajunsese zvon public că Garibaldi cu o mie de voluntari pornise pe mare şi se îndrepta către Sicilia. Piemontezi erau nu mai mulţi de vreo zece, mai erau şi străini, precum şi o liotă de avocaţi, medici, farmacişti, ingineri şi mari proprietari. Puţini oameni din popor.

La 11 mai navele lui Garibaldi debarcaseră la Marsala. Iar marina bourbonică ce păzea? Părea că fusese intimidată de două nave britanice care stăteau în port, oficial ca să protejeze bunurile conaţionalilor lor, care aveau la Marsala afaceri înfloritoare cu vinuri de soi. Ori nu cumva englezii îl ajutau pe Garibaldi?

În fine, în decursul a câteva zile Cei o Mie ai lui Garibaldi (acum zvonul public aşa îi numea) îi puneau pe fugă pe bourbonici la Calatafimi, le creştea numărul datorită sosirii unor voluntari locali, Garibaldi se proclama dictator al Siciliei în numele lui Vittorio Emanuele al II-lea şi la sfârşitul lunii Palermo era cucerit.

Iar Franţa, Franţa ce zicea? Franţa părea să observe cu precauţie, dar un francez chiar mai faimos decât Garibaldi, Alexandre Dumas, marele romancier, cu o navă a lui, privată, Emma, alerga să se alăture eliberatorilor, aducând şi el bani şi arme.

La Napoli, bietul rege al celor Două Sicilii, Francisc al II-lea, acum îngrijorat că garibaldienii învinseseră în diferite locuri pentru că generalii săi trădaseră, se grăbea să acorde amnistii deţinuţilor politici şi să repropună statutul din 1848, pe care-l abrogase, dar era prea târziu şi se coceau răzmeriţe populare şi la el în capitală.

 

Şi tocmai în primele zile ale lui iunie primesc un bilet de