la cavalerul Bianco, care-mi spunea să aştept la miezul nopţii din ziua aceea o trăsură care avea să mă ia de la intrarea biroului meu. Neobişnuită întâlnire, dar miroseam o afacere interesantă şi la miezul nopţii, asudând din cauza căldurii caniculare care în zilele acelea bântuia şi în Torino, aşteptasem în faţa biroului. Acolo sosise o trăsură închisă şi cu geamurile acoperite cu perdeluţe, cu un domn necunoscut care mă condusese undeva — nu prea departe de centru, mi s-a părut, ba chiar avusesem impresia că trăsura străbătuse de vreo două-trei ori aceleaşi străzi.

Trăsura se oprise în curtea în ruină a unui vechi imobil, care arăta ca o îngrămădire de scări dezmembrate. Aici mă puseseră să trec de o uşă mică şi să străbat un coridor lung, la capătul căruia o altă uşă scundă dădea în holul unui imobil de o cu totul altă calitate, în care se deschidea o scară largă. Dar nici pe scara aceea nu urcaserăm, ci pe o scăriţă din fundul holului, după care intraserăm într-un birou cu pereţii tapetaţi cu damascuri, cu un mare portret al regelui pe peretele din fund, o masă acoperită cu tapiţerie verde în jurul căreia stăteau patru persoane, una dintre ele fiind cavalerul Bianco, care mă prezentase celorlalţi. Niciunul nu întinsese mâna, mulţumindu-se cu o înclinare a capului.

- Luaţi loc, domnule avocat. Domnul din dreapta dumneavoastră este generalul Negri de Saint Front, acesta din stânga dumneavoastră e avocatul Riccardi, iar domnul din faţa dumneavoastră este profesorul Boggio, deputat la colegiul din Valenza Po.

Din ce auzisem şoptindu-se prin baruri, îi recunoscusem în primele două personaje pe acei şefi ai înaltei Siguranţe Politice care (vox populi) i-ar fi ajutat pe garibaldieni să cumpere cele două faimoase nave. Cât despre al treilea personaj, îi cunoşteam numele: era jurnalist, la treizeci de ani deja profesor de drept, deputat, totdeauna foarte apropiat de Cavour. Avea o faţă rubicondă împodobită cu două mustăcioare, un monoclu mare cât fundul unui pahar şi aerul celui mai inofensiv om din lume. Dar respectul cu care-l gratificau ceilalţi trei prezenţi acolo dovedea reputaţia şi puterea pe care o avea pe lângă guvern.

Negri de Saint Front vorbise primul: — Dragă domnule avocat, având în vedere celelalte servicii pe care dumneavoastră ni le-aţi făcut şi cunoscându-vă capacităţile în a strânge informaţii, precum şi prudenţa şi modul rezervat în care le administraţi, noi am dori să vă încredinţăm o misiune cu caracter foarte delicat în ţinuturile abia cucerite de generalul Garibaldi. Nu vă luaţi aerul acela îngrijorat, nu intenţionăm să vă însărcinăm să conduceţi cămăşile roşii la asalt. E vorba să ne procuraţi ştiri. Dar pentru a şti ce fel de informaţii interesează guvernul, e necesar să vi le aducem la cunoştinţă pe cele pe care nu voi ezita să le numesc secrete de stat, deci veţi înţelege de câtă circumspecţie va trebui să daţi dovadă din seara aceasta înainte, până la sfârşitul misiunii dumneavoastră şi după aceea. Şi asta, cum să spun, întru apărarea incolumităţii dumneavoastră personale, la care fireşte că ţinem foarte mult.

Nu se putea să fie cineva mai diplomat de atât. Saint Front ţinea foarte mult la sănătatea mea şi de aceea mă făcea atent că, dacă aş fi vorbit în jur despre ceea ce aveam să aud, sănătatea asta aveam să mi-o pun serios în pericol, însă preambulul lăsa să se prevadă, odată cu importanţa misiunii, valoarea a ceea ce aveam de câştigat. De aceea, cu un semn respectuos de confirmare, îl încurajasem pe Saint Front să continue.

— Nimeni altul decât deputatul Boggio nu poate să vă explice mai bine situaţia, asta şi pentru că el îşi procură informaţiile şi dezideratele din sursa cea mai înaltă, de care e foarte apropiat. Vă rog, domnule profesor...

— Vedeţi, domnule avocat, începuse Boggio, nu există în Piemont nimeni care să-l admire mai mult decât mine pe acel om integru şi generos care este generalul Garibaldi. Ceea ce a făcut în Sicilia, cu o mână de viteji, împotriva uneia dintre armatele cel mai bine dotate din Europa este miraculos.

Ajungea introducerea aceea ca să mă facă să mă gândesc că Boggio era cel mai cumplit duşman al lui Garibaldi, dar îmi propusesem să ascult în tăcere.

— Cu toate astea, continuase Boggio, chiar dacă-i adevărat că Garibaldi a luat dictatura în teritoriile cucerite în numele regelui nostru, Vittorio Emanuele al II-lea, cei ce stau în spatele lui nu aprobă deloc această hotărâre. Mazzini îi impune suflându-i în ceafă ca marea insurecţie a sudului să ducă la republică. Şi cunoaştem marea putere de convingere a acestui Mazzini care, stând liniştit prin ţări străine, a convins deja mulţi oameni fără judecată să se ducă la moarte. Printre colaboratorii cei mai intimi ai generalului se află Crispi şi Nicotera, care sunt mazzinieni de cea mai pură speţă şi sunt pe cale să influenţeze în rău un om ca generalul, neînstare să-şi dea seama de răutatea altcuiva. Ei bine, să vorbim limpede: Garibaldi nu va întârzia să ajungă la strâmtoarea Messina şi să treacă în Calabria. Omul e un strateg priceput, voluntarii săi sunt entuziaşti, mulţi locuitori ai insulei s-au unit cu ei, nu se ştie dacă din patriotism sau din oportunism, iar mulţi generali bourbonici au dat deja dovadă de o pricepere atât de puţină la comandă, încât să dea de gândit că anumite donaţii oculte le-au slăbit virtuţile militare. Nu-i treaba noastră să vă spunem pe cine suspectăm că-i autorul acestor donaţii. Sigur că nu guvernul nostru. Deocamdată Sicilia e de-acum în mâna lui Garibaldi, iar dacă pe mâna lui ar cădea şi Calabriile şi districtul napoletan, generalul, susţinut de republicanii mazzinieni, ar dispune de resursele unui regat de nouă milioane de locuitori şi, fiind înconjurat de un prestigiu popular irezistibil, ar fi mai tare decât suveranul nostru. Ca să evite această nenorocire, suveranul nostru are o singură posibilitate: să coboare spre sud cu armata noastră, să treacă în mod sigur, nu fără durere, prin statele pontificale şi să ajungă la Neapole înaintea lui Garibaldi. E clar?

 

 

— Clar. Dar nu văd cum eu...

—