– Iată formula! Storlato desfăcu sulul.

– Să ştii că mă pricep la chimie! îi spuse. Dacă ai încercat să mă tragi pe sfoară, te curăţ!

Încercă să descifreze documentul. Deşi formulele erau multe şi complicate, le prinse firul. Storlato se uită pe deasupra pergamentului la comandantul care-l privea calm.

– Mă bucur că eşti înţelegător! După ce terminăm tot ce avem de făcut aici, ai să ne scoţi din Arsenal şi ai să ne însoţeşti şi după aceea, ca să fim siguri că nu vom fi urmăriţi. După ce ne vom îndepărta îndeajuns, îţi dăm drumul. Până atunci, însă, mai avem o treabă. Arată-ne drumul până la focul grecesc! Dar bagă de seamă! Am să merg alături de tine! Dacă zburzi în ham, îţi străpung şalele cu lama asta!

Rigas îşi dădu asentimentul, înclinând din cap. Ieşiră din cabinetul de lucru şi se angajară pe un culoar lung, care se termina în faţa unei uşi de fier. Dintr-o încăpere ce răspundea pe coridor ieşiră doi ofiţeri. Îl salutară cu respect pe comandant şi trecură mai departe fără să fi observat apelul mut din ochii acestuia.

Rigas descuie uşa. Pătrunseră într-o încăpere vastă, cu pereţi groşi de piatră, luminată de câteva felinare. De-a lungul zidurilor erau aliniate nişte amfore de metal.

– În vasele astea se află focul grecesc? întrebă Storlato.

– Da. Lichidul dinăuntru în contact cu aerul se transformă în flăcări.

Storlato examină curios recipienţii de metal. Se simţi tare mândru fiindcă reuşise să pătrundă în acest sanctuar inaccesibil până atunci străinilor. Era destul să deschidă şi să răstoarne unul dintre recipienţi, ca depozitul şi întreaga clădire să ia foc. Norocul îl slujise cu docilitate. Dar dacă Rigas îl minţise? Se apropie de unul dintre recipienţi şi, uitându-se cu coada ochiului la comandant, se prefăcu a-i desface capacul. Chipul lui Rigas se crispă. Înlăuntrul lui se dădu o luptă. Când Storlato răsuci capacul, auzi un strigăt înăbuşit:

– Nu! Nu se procedează aşa! Vrei să ardem cu toţii ca nişte şoareci?

Veneţianul zâmbi şi se îndepărtă de recipient.

– Asta am vrut să ştiu. Nu ne-ai minţit.

În aceeaşi clipă se auziră ropot de paşi şi zăngănit de arme apropiindu-se pe culoar. Uşa de fier fu dată cu violenţă de perete şi un grup de soldaţi cu săbiile scoase apăru în prag. Un zâmbet de triumf pluti pe buzele comandantului. Storlato înţelese că pierduse partida: în ciuda măsurilor lui de precauţie, cineva dăduse alarma. Îşi imagină ceea ce va urma. Torturile, spânzurătoarea, ruşinea care-i va murdări pe veci numele.

Exista o singură soluţie. În vreme ce soldaţii se năpustiră asupra lui şi a celor trei mercenari, Storlato se repezi la unul dintre recipienţi şi, mai înainte să-l fi putut opri cineva, desfăcu la repezeală capacul, răsturnând vasul.

O flacără albăstruie ţâşni din pântecele de metal, deschizându-se ca o imensă coadă de păun. Auzi un strigăt gutural, văzu o imensă vâlvătaie, o erupţie mistuitoare de foc...

* * *

Călare pe armăsarul său favorit, sultanul contempla de pe creasta unui deal Constantinopolele înconjurat de brâul de scânteieri ale tunurilor în plină tragere. Înapoia lui stăteau în arc de cerc, de asemenea călări, marele vizir Khalil, Zaganos-Paşa, Karagea-Paşa, Yakub-Paşa, precum şi un numeros grup de ofiţeri din garda imperială. Mehmed ridică mâna şi strigă fără a întoarce capul:

– Yakub!

Şeful serviciului secret se apropie de padişah. descălecă şi îi sărută vârful cizmei de piele roşie, sprijinită în scara de argint.

– Porunceşte, Înălţate Stăpâne!

Mehmed îl privi de sus. Yakub se cutremură. Chipul juvenil al padişahului devenise o mască de o năprasnică măreţie.

– Mi-ai făgăduit incendierea Arsenalului la a doua cântare a cocoşilor. De ce întârzie, Yakub?

– Rog pe Înălţimea-ta să aibă răbdare! Am încredinţat această misiune unui om care nu mi-a înşelat niciodată aşteptările.

Sultanul mângâie cu prefăcut calm grumazul catifelat al armăsarului.

– De astă dată mă tem că ţi-a jucat festa! Buzele lui se ridicară, dezvăluindu-i dinţii albi şi strălucitori într-un zâmbet rău: Hotărâsem, Yakub, să dau semnalul asaltului după ce incendierea Arsenalului va stârni confuzie şi panică printre ghiauri. Este inutil să mai aşteptăm, nu-i aşa?

Chiar atunci se auzi o detunătură uriaşă, de parcă s-ar fi despicat un munte. Deasupra clădirilor Arsenalului se ridică o ciupercă galbenă-violetă de foc. Armăsarul sultanului cabră speriat. Mehmed îl struni, în vreme ce zâmbetul de pe chipul său se îndulci. Devenise alt om.

Yakub răsuflă, lăsând aerul care-i umflase până atunci dureros pieptul să se reverse în atmosfera rece. Zâmbi şi el bucuros.

– Foarte bine! exclamă Mehmed. Foarte bine!

Arsenalul devenise o mare de flăcări.

– Pe omul tău să-l îngropi în aur, Yakub! Să se ştie că sultanul Mehmed Khan răsplăteşte cu dărnicie pe toţi cei ce-l slujesc cu credinţă şi cu pricepere!

Spectacolul dantesc al flăcărilor care se ridicau în vârtejuri îi crea o stare de euforie.

– Crezi că omul tău a pus mâna şi pe formula focului grecesc? întrebă sultanul.

Yakub-Paşa dădu un răspuns prudent:

– De vreme ce a izbutit să incendieze Arsenalul, este de presupus că şi-a însuşit şi formula.

Padişahul se ridică în scări, încercând să cuprindă cu privirile o arie cât mai întinsă a oraşului asediat.

– A sosit momentul să intrăm în acţiune! rosti. Ridicând braţul, strigă apoi cu înflăcărare: Trompetele să sune atacul!

Câteva clipe mai târziu, din sute de trompete răbufniră spirale sonore, care se repetară de-a lungul întregului front. Zeci de mii de turci pregătiţi din timp pentru această acţiune scoaseră din tot atâtea piepturi însufleţite strigăte de luptă. Valurile de războinici se urniră de pe poziţiile de plecare, avântându-se spre zidurile Constantinopolelui. Atât de mulţi erau osmanlâii şi atât de compacte rândurile, încât înaintarea lor impetuoasă evocă revărsarea unui potop. Mii de făclii purtate de turci aruncau asupra acestei imense gloate o lumină sângerie de sfârşit de lume. Trompetele îşi repezeau spre văzduh sunetele lor sfredelitoare, tobele răpăiau într-o fantastică grindină, talgerele chimvalelor lovite cu putere zornăiau, sporind tumultul.

Bubuiturile tunurilor încetară când primele rânduri ale asediatorilor ajunseră aproape de ziduri. Rolul artileriei încetase. Acum pedestraşii aveau cuvântul!

De pe platforma unuia din turnuri, căpitanul Reynaud de Brienne privea cu sinceră admiraţie ordinea perfectă a formaţiilor inamice - infanteria grea, lăncierii, arcaşii, ienicerii - care înaintau