Pe ziduri se dăduse alarma. Detaşamente de bizantini, genovezi, români, veneţieni se instalau la posturile lor de luptă de pe palisadele exterioare. Reynaud de Brienne îşi puse casca pe cap, închise viziera şi, după ce făcu semn soldaţilor lui să-l urmeze, coborî scările spre a întări trupele din prima linie.

De pe platforma marelui turn din preajma porţii militare Sfântul Roman, împăratul Constantinos contempla întunecat furnicarul de războinici turci care se apropia de şanţul din faţa palisadelor exterioare. Când i se adusese la cunoştinţă incendierea Arsenalului, încercase un simţământ de descurajare. Cunoştea gravele implicaţii ale acestei catastrofe. Deşi proporţiile sinistrului erau uriaşe, trimisese în ajutorul pompierilor numai câteva unităţi din trupele de rezervă comandate de Niceforios Paleologos. Nu dislocase însă nici o formaţie militară de pe ziduri, deşi Arsenalul era situat aproape de acestea. Îşi spusese că incendiul fusese provocat de agenţi turci strecuraţi în Constantinopole, spre a crea o diversiune menită să acopere operaţiunile militare ale osmanlâilor. Raţionamentul lui îşi dovedise temeinicia. Turcii atacau. Lansaseră primul asalt de foarte mari proporţii. Dar vor fi primiţi aşa cum se cuvine!

Giustiniani Longo şi detaşamentele de mercenari genovezi stăteau în aşteptare la adăpostul palisadelor exterioare. Arcaşii îşi încordau arcurile, spre a-i copleşi cu săgeţi pe asediatori. Servanţii de la bombarde aşteptau semnalul declanşării focului. Şi catapultele erau gata să intre în acţiune, şi cazanele cu smoală încinsă, şi sarbacanele dătătoare de moarte.

Giustiniani era convins de invulnerabilitatea persoanei sale. O prezicătoare din Cumes îi oţelise încrederea în propriile-i puteri, citindu-i viitorul în măruntaiele unei oi sacrificate. Îl aşteptau măriri şi o glorie nepieritoare. Numele lui va rămâne legat de unul din cele mai măreţe fapte de arme din analele războaielor. Vorbele prezicătoarei se împlineau. El, Giovanni Giustiniani Longo, participa la apărarea Constantinopolelui în calitate de comandant de mare unitate şi de consilier al împăratului Constantinos. Dacă va şti să-şi conducă bine barca, va păşi tot mai sus pe scara înălţărilor. Îşi scoase sabia din teacă, fiindcă turcii ajunseseră aproape de şanţul cu apă...

Ravduhas, comandantul fortificaţiilor constantinopolitane, era neliniştit. Zidurile interioare şi palisadele exterioare suferiseră stricăciuni serioase, prăbuşindu-se parţial. Reparaţiile făcute în grabă erau îndoielnice. În locul zidurilor năruite se ridicaseră palisade duble, umplute cu pământ şi cu pietre, iar pe platformele amenajate rudimentar, butoaie încărcate cu pământ ţineau loc de creneluri. Ravduhas îşi făcu semnul crucii. Acum se va verifica eficacitatea reparaţiilor!

Leandru Comnen şi camarazii lui din compania comandată de Reynaud de Brienne se uitau printre butoaiele cu pământ, surogate de creneluri, la primele rânduri ale turcilor care se apropiau în pas sacadat, impus de ritmul obsedant, asurzitor, al tobelor, al chimvalelor, al surlelor. Leandru era un pachet de nervi fiindcă în curând avea să-şi încerce puterile pe câmpul de luptă cu păgânii padişahului. Laolaltă cu ceilalţi camarazi ai săi, văzu - la lumina faclelor - mâna comandantului lor ridicându-se spre a da semnalul de luptă. Îşi încordă arcul...

Braţul lui Reynaud stătu câteva clipe la verticală, deasupra capului, apoi descrise brusc un gest coborâtor, ca şi o secure repezită asupra grumazului unui condamnat la moarte. Glasul lui tună, dominând tumultul:

– Trageţi!

Leandru slobozi săgeata şi îi urmări zborul rapid prin aerul rece al nopţii ce se îngâna cu zorile, până o pierdu în puzderia de turci. În aceeaşi clipă mii de săgeţi ţâşniră din arcurile creştinilor, abătându-se asupra asediatorilor. Unele se frânseră în pieptarele de zale ori în căştile cu panaşe, altele, mai puţine la număr, îşi atinseră eficient ţinta, înfigându-se în orbite, în grumazuri, în coapse...

Şi catapultele creştinilor intrară în joc, aruncând bolovani care spărgeau platoşe, ţeste, oase, într-o serie de pârâituri seci şi rapide. Turcii loviţi de săgeţi, ori cu membre zdrobite se zvârcoleau pe pământ, stropind cu sângele lor ţărâna în care aveau în curând să se odihnească. Bombardele plasate pe platforme care mai prezentau oarecare garanţii de soliditate prinseră şi ele să scuipe proiectile de granit şi de marmoră asupra osmanlâilor, deschizând goluri în rândurile lor strânse...

În fruntea unui detaşament din garda imperială, Aziz, proaspătul mulerferika, înainta cu superbă îndrăzneală spre canalul cu apă din faţa zidurilor exterioare ale oraşului. Nu ţinea seama de ghiulelele ce cădeau în jurul lui secerându-i soldaţii, de norul de săgeţi repezite ca lăcustele asupra unor lanuri bogate, de recipienţii focului grecesc ţâşnind prin văzduh asemenea unor stele căzătoare, spre a se sparge apoi în mijlocul asediatorilor, degajând o căldură năprasnică, mistuitoare, care aprindea veşmintele, topea armele, carboniza carnea

Aziz ştia că în lumea otomană toate au preţul lor. Dacă vrei să parvii, trebuie să te supui orbeşte sultanului, să sfidezi moartea, să-ţi nimiceşti duşmanii. Aziz voia să parvină. Plătea preţul ascensiunii lui, înfruntând cu nepăsare moartea.

În vreme ce înainta spre ziduri, încerca un simţământ de exaltare mistică. Mirosul de pulbere, de sânge, de carne arsă, de ţărână îi gâdila excitant nările. Fierul iataganului strâns în podul palmei îi sporea ca un talisman înflăcărarea războinică. Priceperea sa în mânuirea armelor îl făcea să aştepte cu anticipată plăcere momentul ciocnirii cu primul ghiaur. Vacarmul bătăliei îl îmbăta mai vârtos decât vinul, decât muzica, decât dragostea. La capătul luptei îl aştepta paradisul. Paradisul ceresc sau paradisul pământesc, recompensele războinicilor neînfricaţi.

Aziz voia să savureze mai întâi deliciile raiului lumesc. Abia mai târziu, când bătrâneţea îi va apăsa amarnic umerii, va trece hotarul dintre viaţă şi moarte, spre a gusta în raiul ceresc o nouă tinereţe - de data aceea veşnică - în tovărăşia huriilor cu sâni tari ca piatra, a adolescenţilor frumoşi şi şăgalnici, în ambianţa unui belşug fără margini, a unei fericiri fără sfârşit.

Când ajunseră în preajma şanţului cu apă, acoperit în parte, primele linii ale luptătorilor turci prinseră să slobozească snopuri de săgeţi asupra creştinilor de pe ziduri spre a-i nimici şi a ocroti totdeodată înaintarea rândurilor următoare ce veneau la asalt.

Ordinele superioare date în ajunul bătăliei precizau: atacurile se vor concentra asupra zidurilor distruse de tirul artileriei şi refăcute imperfect, împotriva fortificaţiilor rămase intacte se vor da numai atacuri de diversiune.

Aziz studiase ordinele şi le preţuia înţelepciunea. Acum le executa cu tragere de inimă, convins că într-o zi nu prea îndepărtată va da şi