Când turcii dezlănţuiră escaladarea zidurilor exterioare, se încinseră luptele corp la corp. Başibuzucii, spahiii, ienicerii se căţărau pe scări înalte, străduindu-se să atingă buza de sus a fortificaţiilor. Pionierii se foloseau de bombe incendiare, mai puţin eficace decât focul grecesc, încercând să aprindă palisadele de lemn ce consolidau obstacolele de pământ şi bolovani ridicate în locul zidurilor năruite.

Turbanul alb al lui Aziz, împodobit cu delicate pene de egretă, era văzut acolo unde primejdiile se buluceau mai aprig.

Creştinii ţineau piept cu dârzenie năvalei impetuoase a turcilor. Trăgeau cu arcul, stingeau incendiile care începeau să mistuie palisadele, revărsau cazane cu apă fiartă peste asediatorii care se zvârcoleau urlând de durere, împingeau în afară cu nişte căngi capetele de sus ale scărilor înalte rezemate de ziduri şi încărcate cu ciorchini de osmanlâi, făcându-le să descrie fantastice arcuri de cerc înainte de a se prăbuşi cu oameni cu tot peste asediatorii de jos.

Turcii care reuşeau să se urce pe ziduri angajau înverşunate lupte corp la corp cu creştinii, ori urneau cu nişte cârlige zdravene butoaiele şi lăzile cu pământ ce ţineau loc de creneluri, iar după ce le descentrau, făcându-le să se rostogolească în gol, luau cu asalt platformele rămase în sfârşit descoperite. Acolo, sus, pe crestele zidurilor, oamenii se băteau cu turbată furie.

Aziz puse cel dintâi stăpânire pe una dintre palisade. Mânuindu-şi cu fulgerătoare precizie iataganul, deschidea poteci însângerate printre duşmanii Islamului. Nu-l anima decât un singur gând. Să fie primul soldat otoman care să pătrundă în Constantinopolele cucerit...

Mercenarii lui Giustiniani Longo, concentraţi între zidurile interioare foarte înalte şi cele exterioare mult mai joase şi mai greu de apărat, aşteptau semnalul comandantului lor, spre a se avânta acolo unde turcii vor realiza spărturi susceptibile a fi lărgite şi folosite de trupele proaspete otomane, care se apropiau în pas alergător de zidurile încoronate de luptători încleştaţi într-un cumplit măcel.

Giovanni Giustiniani era calm, aşa cum se cuvine unui autentic conducător de oşti. Deşi curieri bizantini veneau din diferite puncte ale fortificaţiilor spre a-i cere ajutor, nu se grăbea să intre în acţiune, căci se ferea să-şi angajeze forţele într-un sector mai puţin periclitat, lăsând descoperit un alt sector unde presiunea turcilor ar fi devenit cu adevărat explozivă.

Printre ofiţerii lui se afla şi un cavaler în armură, fără cască pe cap şi cu plete femeieşti atârnându-i pe umeri. Marula Iagros abia aştepta să intre în luptă, spre a răzbuna moartea lui Theophilos Vorenas. Neastâmpărată, îşi frământa mânerul săbiei cu acea nervozitate aprigă a războinicului setos de sânge duşman.

Instalat pe platforma unuia dintre cele mai înalte turnuri din sectorul său, spre a cuprinde cu privirea întreaga desfăşurare a bătăliei, Giustiniani analiza la rece şansele de izbândă ale turcilor în porţiunile cele mai periclitate. Când aprecie că presiunea otomanilor se accentua asupra palisadei din apropierea râului Lycus, ce-şi avânta apele prin grătarul de fier amenajat la picioarele zidului, se adresă ofiţerilor săi:

– Acolo este punctul cel mai vulnerabil! le spuse arătându-l cu mâna. A sosit momentul să intervenim! Luaţi ca reper turbanul alb cu pene de egretă!

Ofiţerii coborâră vizierele coifurilor şi alergară pe urmele comandantului lor, care pornise pe scări în jos. Ajuns printre mercenarii săi, Giustiniani ridică sabia, poruncind trompeţilor să sune atacul.

– După mine, în pas alergător, înainte MARŞ!

Aziz se bătea cu un entuziasm vecin cu nebunia. Izbutise să cureţe de ghiauri culmea palisadei. Detaşamente de ieniceri se urcau în grabă pe scări, spre a întări trupele de sub comanda sa. Peste câteva clipe se va năpusti asupra romeilor care apărau culoarul dintre cele două valuri ale fortificaţiilor, apoi va lua cu asalt zidurile interioare, foarte înalte, dar ruinate alocuri de bombardamentele masive. Soldaţii săi aduseseră deja scările trebuincioase escaladării zidurilor interioare.

La semnalul său, escadroanele de gardă, sprijinite de ienicerii lui Reşat Nuri, se dezlănţuiră într-un nou şi furios atac, spre a curăţa culoarul dintre ziduri de resturile unităţilor creştine intrate aproape în debandadă. Succesul părea asigurat. Ghiaurii erau puţini şi istoviţi după cele patru ore de lupte necurmate.

Soldaţi din escadroanele de gardă rezemau tocmai de pereţii înalţi de piatră scările lor mobile, când dinspre stânga apărură în pas alergător trupe de ghiauri înveşmântaţi în armuri. În fruntea lor se afla un cavaler cu o panaşă violetă pe cască, purtând pe braţul stâng un scut rotund, cu blazonul nobilei familii Giustiniani.

– Respingeţi atacul inamic din flancul stâng! porunci Aziz căpitanului Şamun, comandantul detaşamentului de grăniceri. Eu, cu oamenii mei, încep escaladarea zidurilor!

Nu-şi încheie bine fraza, că dinspre dreapta se ivi alt detaşament de creştini, de asemenea în armuri. Aziz îşi dădu seama că fusese prins în cleşte. Pentru moment, asaltul fortificaţiilor interioare trebuia abandonat. Urgent era să facă faţă atacurilor inamice dezlănţuite asupra ambelor lui flancuri.

Ciocnirea dintre islamici şi creştini luă din primele clipe proporţii de măcel. Combatanţii erau animaţi de aceeaşi sete de a ucide. În flancul drept, Giovanni Giustiniani Longo făcea ravagii. Săbiile şi lăncile ienicerilor erau neputincioase faţă de armurile mercenarilor. În flancul stâng presiunea se accentua primejdios. Un paj creştin agita prin aer baniera cu blazonul căpitanului Reynaud de Brienne.

Aziz se resemnă cu durere în suflet să intre în defensivă. Înainte de a porni la asalt, jurase să termine victorios bătălia. Acum trebuia să facă imposibilul pentru ca acţiunea lui, atât de promiţător începută, să nu se transforme într-un dezastru.

Noi trupe turceşti veneau la asalt, stârnind o foarte inoportună îmbulzeală, împingând pe ienicerii lui Şamun şi pe soldaţii lui Aziz peste luptătorii creştini, restrângându-le spaţiul necesar mânuirii armelor. În lupta corp la corp, turcii erau mai vulnerabili, căci, purtând doar pieptare din piele sau cămăşi de zale, cădeau pe rând sub loviturile duşmanilor înveşmântaţi în fier din cap până în picioare.

Aziz se bătea cu furia disperării. Ajuns în faţa unui ghiaur în armură violetă, se năpusti, înfigându-şi lama pumnalului printre gratiile vizierei. Cavalerul în armură, orbit de vârful pumnalului care-i străpunsese ochiul stâng, perforându-i creierul, se clătină, apoi se prăbuşi. Aziz se repezi asupra altui creştin în armură. Presiunea ienicerilor care se urcau pe palisadă într-un neîntrerupt şuvoi devenise insuportabilă. În spaţiul strâmt dintre ziduri, înghesuiala stânjenea mişcările turcilor. Pe