O lance creştină se înfipse în pântecele lui Aziz, care îngenunche, învins de violenţa şocului. Pumnalul şi scutul îi căzură din mâini. O săgeată îi pătrunse în gât, aproape de carotidă. Sângele ţâşni din rană, împroşcându-i veşmintele brodate cu aur. Lama unei săbii îi reteză sprânceana dreaptă şi nasul, sluţindu-i chipul. Orbit de sângele care i se scurgea în ochi, sfâşiat de dureri, căută cu privirile prin perdeaua roşie, strălucitoare, intrarea în paradisul ceresc făgăduit de Mahomed, Profetul. Dar draperiile de mătase purpurie nu se deschiseră, ci prinseră a se întuneca. O lovitură de buzdugan îl trăsni în frunte, doborându-l, vârând mătasea albă a turbanului prin spărtura cutiei craniene în labirintul de circumvoluţiuni ale creierului care plesni, scurgându-se afară prin despicătura sângerândă.

Marula Iagros se bătea cu frenezie. Ucisese cinci turci cu buzduganul ei greu ca un baros. Pe ghinturile înfipte în măciulia de fier, năclăită de sânge, se lipiseră fire de păr şi rămăşiţele strivite ale unei pene de egretă. Mânată de o înfrigurare maladivă, Marula îşi deschisese drum printre musulmani, pătrunzând în mijlocul lor şi dărâmându-i ca pe nişte popice cu rotirile năprasnice ale buzduganului. Atât de mulţi căzură sub loviturile ei încât le pierdu numărul.

Deodată Marula simţi o avalanşă de foc negru rostogolindu-se asupra ei. Urlă cuprinsă de dureri groaznice. De sus se prăvălea asupra ei şi a turcilor din jur un şuvoi compact de smoală topită. Ochii le plesneau, carnea le sfârâia, veşmintele li se lipeau de pielea înnegrită, luând foc.

Pe culmea zidului, câţiva flăcăi de curând înrolaţi printre apărătorii Constantinopolelui primiseră poruncă să răstoarne un cazan cu smoală topită peste turci, când aceştia vor încerca să escaladeze fortificaţiile. Puternic impresionaţi de năvala păgânilor asupra culoarului dintre ziduri şi de lupta îndârjită purtată de aceştia cu mercenarii lui Giustiniani şi cu soldaţii lui de Brienne, puseseră căngile în funcţie şi vărsaseră smoala peste vânzoleala de jos. Răcnetele de durere care le ajunseră, la urechi îi umplură de bucurie. Făcuseră treabă bună...

De pe creasta colinei unde-şi instalase postul de comandă, sultanul Mehmed Khan se uita turbat de furie la trupele sale care se retrăgeau în debandadă de sub zidurile Constantinopolelui. În stânga lui se frământa pe cal Zaganos-Paşa. Vizirul armatei şi-ar fi îngropat faţa în palme, spre a nu mai fi martor la ruşinosul eşec al trupelor otomane, dar nu îndrăznea să facă nici o mişcare, îl paraliza prezenţa sultanului.

Marele vizir Khalil stătea în dreapta padişahului şi îşi netezea calm barba argintie, cu ondulaţii mari, bogate. Deşi bătrânul sfetnic părea impasibil, Mehmed îi citea în suflet ca într-o carte deschisă. Marele vizir exulta, dar nu scotea nici un cuvânt. Îl lăsa pe tânărul său stăpân să-şi recunoască greşeala de a fi început acest război nenorocit, încălcând opinia contrară, a marelui său vizir.

„Până la urmă vei vedea că tot eu am avut dreptate! cugeta sultanul, evitând să-l privească. Voi cuceri Constantinopolele chiar dacă va trebui să lupt singur împotriva întregii lumi!”

* * *

Noapte...

Pe câmpul de luptă acoperit cu cadavre se mişcau încolo şi încoace - ca nişte licurici - puzderie de facle aprinse. Şi musulmanii şi creştinii - la lumina torţelor - îşi ridicau morţii şi răniţii într-un fel de armistiţiu tacit. Păgânii şi ghiaurii cărau tărgi cu leşuri scăldate în sânge, încrucişându-se uneori ca şi când nici nu sar fi văzut. Priveau însă cu coada ochiului, încordaţi, gata să arunce targa şi să pună mâna pe junghere dacă adversarii ar fi dat vreun semn de ostilitate. Dar în asemenea împrejurări nu se pomeneau ciocniri, fiindcă şi osmanlâii şi creştinii se grăbeau să elibereze terenul de morţi. Cadavrele lăsate pe câmp nu numai că ar fi intrat în putrefacţie, răspândind miasme dezgustătoare, dar ar fi dezlănţuit epidemii pustiitoare pentru ambele tabere.

Printre mahomedanii care cărau leşuri se afla şi Omar, arabul. Suplu ca o lamă de sabie persană, avea muşchii de oţel şi o ascuţime deosebită a minţii, calităţi care-l ajutaseră să treacă de la căratul tărgilor la comanda unei echipe de cărători, mai toţi arabi ca şi el. Purtând o torţă aprinsă, Omar mergea înaintea oamenilor lui şi căuta printre movilele de morţi pe osmanlâi. Foarte îndemânatic, îi trăgea la repezeală din încâlceala de leşuri, lăsându-i a fi ridicaţi de cărătorii săi. În vreme ce scormonea mormanele de cadavre, Omar strecura neobservat mâna prin buzunare, prin chimire, prin ascunzişurile hainelor, de unde scotea tot atât de repede tot ce dibuia mai de preţ. Prefera monedele de aur şi bijuteriile. Se întâmpla câteodată să găsească şi mici obiecte sfinţite: medalioane, iconiţe - foarte preţuite de creştini - precum şi cupe, mici statuete, pumnale fin cizelate, încrustate uneori cu nestemate. Toate acestea le ascundea în buzunarele adânci ale şalvarilor săi. Burnuzu-i alb, purtat pe umeri în orice sezon, acoperea cu faldurile lui rotunjimile unor prăzi prea bogate. Dacă ar fi devalizat numai stârvurile ghiaurilor, nimeni nu l-ar fi tras la răspundere. Omar însă îi uşura de valori şi pe duşmani şi pe prieteni, pentru simplul motiv că era un jefuitor de cadavre profesionist. Dar avea şi alte preocupări.

Îl chema Omar, însă nu ştia cine îi dăduse numele acesta, după cum nu ştia nici cine-i erau părinţii. Primele lui reminiscenţe erau legate de nişte uliţe strâmte, întortocheate, cu mult praf şi străjuite de case înalte, scăldate într-un soare torid. Mânca pe atunci ce i se dădea de pomană, ori ceea ce găsea prin gunoaie, bătându-se uneori cu câinii pentru câte un os cu ceva carne. Mai târziu, aflase că oraşul în care trăia se numea Mecca, dar că în lumea largă se mai găseau şi alte oraşe, poate mai bogate şi mai frumoase, dar nu tot atât de sfinte. Omar visa să cutreiere aşezările acelea minunate, despre care auzise multe lucruri uimitoare, trăgând cu urechea la pălăvrăgelile conducătorilor de cămile. Mulţi dintre aceştia ajunseseră cu caravanele până la marginea pământului, acolo unde apele se îmbină cu cerul. Dar ca să pleci în călătorii trebuia să ai bani cu grămada, pe când