el, Omar, abia dacă primea de pomană câte o băncuţă sfrijită, tot atât de neînsemnată ca şi persoana lui. Se deprinsese să fure fără să-l fi învăţat cineva. Şterpelea din coşurile pântecoase de pe tarabe hălci de berbec, bucăţi de brânză, fructe, dulciuri, spre a-şi astâmpăra foamea. Nu-i trecuse niciodată prin minte că săvârşeşte un păcat, fiindcă nici nu avea noţiunea păcatului. Când ajunsese la vârsta adolescenţei, îşi făurise o filozofie proprie. Socotea, de pildă, că toţi oamenii îi erau duşmani pentru că îl băteau cumplit ori de câte ori îl prindeau furând. Nu nimerise la închisoare, căci era prea tânăr şi nimeni nu avea timp să se ţină de asemenea nimicuri.

Trăind în mijlocul vagabonzilor, învăţase să-şi folosească pumnii şi isteţimea, astfel încât să-şi asigure un loc privilegiat printre semenii lui. Fiindcă era frumuşel şi ispitea cu tinereţea lui pe amatorii de plăceri echivoce, se vindea celui care plătea mai bine. În acest chip prinsese gustul banului şi al cheltuielii. Lăcomia de bani era dealtfel o trăsătură comună a mai tuturor locuitorilor din Mecca. Pelerinii mahomedani din lumea întreagă care veneau să se închine în faţa unicului sanctuar al Islamului - faimoasa Kaaba din marea moschee de la Mecca - erau jumuliţi de bani mai vârtos decât gâştele de pene.

Omar se deprinsese să se spele, să se îmbrace cochet, să-i placă mâncărurile bune, deşi continua să doarmă pe unde apuca, fiindcă niciodată nu-i trecuse prin cap că ar putea avea un cămin al lui. Într-o noapte, pe când se întorcea voios de la un client care-l plătise bine, fusese atras de zgomotul unei încăierări. Un arab înalt, bolovănos, înveşmântat într-un burnuz alb, fusese atacat de nişte derbedei într-o uliţă dosnică. Priceput în mânuirea cuţitului, se apăra cu înverşunare, aplicând lovituri în dreapta şi în stânga.

Culcase la pământ doi inşi, dar superioritatea numerică a agresorilor era atât de covârşitoare, încât numai un copil şi-ar fi putut închipui că arabul avea şanse să scape nevătămat.

Omar smulsese atunci un par dintr-o grămadă stivuită în dreptul unei case în construcţie şi se avântase în ajutorul victimei. De ce o făcuse, nici el n-ar fi putut să spună. Intervenţia lui răsturnase echilibrul de forţe. Parul lui Omar, învârtejit cu vigoare, fracturase câteva oase, mai înainte ca agresorii descumpăniţi să o fi luat la fugă.

Arabul mulţumise lui Omar. Impresionat plăcut de fizicul lui agreabil şi de mintea-i sprinţară, îl poftise la un birt, unde îl îndestulase cu tot felul de bunătăţi.

– Eşti dezgheţat, băiatule! Ia ascultă! N-ai vrea să intri în slujba mea? Îţi voi da prilejul să ajungi departe!

– Şi ce aş avea de făcut? întrebase înfipt Omar.

– Să te ţii de pulpana mea şi să nu-mi ieşi din cuvânt!

Omar se codise la început, ca un cârlan care fuge de şa. În cele din urmă se învoise. Foarte curând avea să constate că nu făcuse un târg prost. Giafer era un temut şef de bandă care năvălea asupra caravanelor cu pelerini aflate în drum spre Mecca, măcelărea gărzile, jefuia pe călătorii bogaţi, dintre care lua ostatici, fixând apoi pe capul lor mari sume de răscumpărare.

Omar era un ambiţios. Insinuându-se în graţiile lui Giafer, ajunsese în scurt timp omul lui de credinţă. Învăţase cu uşurinţă mânuirea armelor, fiind în stare să se ia la întrecere cu veteranii bandei. Câteva raiduri încheiate cu recoltă bogată îi dăduseră ocazia să guste voluptatea risipirii banilor. Chiolhanurile, jocurile de noroc, femeile, secătuiau repede agoniseala briganzilor, care trebuiau să dea noi atacuri asupra caravanelor spre a-şi reface finanţele.

Alarmate de frecvenţa crescândă a agresiunilor banditeşti, autorităţile hotărâseră să întărească apărarea convoaielor. Noile escorte militare zădărnicind câteva tentative de jaf, Giafer fusese fulgerat de o idee. Fiindcă Omar era arătos şi avea o figură deschisă, ce inspira încredere, îl chemase la el şi îi vorbise confidenţial:

– Sunt informat că în curând are să plece din Bagdad o mare caravană, foarte bogată, cu pelerini de seamă, printre care însăşi sora sultanului egiptean. Ai să te dai drept fiu de neguţător din Mossul şi ai să te alipeşti caravanei. Ai să te vâri pe sub pielea mărimilor, ştiu că te pricepi la asta, şi ai să-i iscodeşti până ai să afli tot ce ne-ar putea interesa. Cu deosebire mijloacele de apărare ale convoiului. Informaţiile culese ai să mi le transmiţi prin agenţii mei care vor găsi mijlocul să ajungă neobservaţi până la tine. Ai înţeles? Acum să te văd la treabă! Mâine în zori pleci la Bagdad!

Însoţindu-şi patronul, Omar umblase prin multe oraşe. Văzuse Samarrah, cu străzile lui drepte, întretăiate ca pe o tablă de şah, văzuse oraşul Amid, căţărat pe un pinten de stâncă şi înconjurat de ziduri înalte, ca de fortăreaţă, văzuse Alepul, cu minunatul lui bazar, cel mai bogat din întregul Orient, văzuse Hammah, oraşul care se mândrea cu faimoasa moschee Fawwarat al-Dayr, adăpostitoare a unui izvor cu ape făcătoare de minuni, văzuse Gubayl şi Sayda, Akka şi Sur, Lansa şi Hajar, dar nici unul dintre acestea nu îi trezise admiraţia ca Bagdadul, metropola cu un milion de locuitori, fără a se pune la socoteală şi femeile, cu şaizeci de mii de hammam-uri publice şi particulare, cu nenumărate bazaruri pline de comori, cu moschei îmbrăcate în faianţă, cu fântâni de marmoră şi palate ca în basme.

Potrivit instrucţiunilor lui Giafer, Omar se alipise caravanei, care cuprindea peste cinci mii de pelerini. Nu lipsea nici sora sultanului egiptean, cu întreaga ei suită. Omar, pseudo-feciorul de neguţător, era însoţit de câţiva bandiţi ai lui Giafer, travestiţi în slugi de casă mare. Pelerinii bogaţi, amatori de lux şi de comoditate, erau purtaţi în palanchine cu perne pufoase şi salteluţe moi de mătase. Numeroşi sclavi îi escortau, având grijă de bagajele cărate de animalele de povară. Pelerinii de rând călăreau pe dromadere ori mergeau pe jos. La popasurile de seară se instalau corturile şi se făceau focuri pentru pregătirea mâncărurilor. După câteva ore de odihnă, corturile erau strânse, ustensilele de bucătărie adunate, apoi caravana pornea iarăşi la drum, înainte de a se lumina de ziuă. Torţe purtate de sclavi o făceau să semene cu o minusculă Cale