Convoiul străbătuse Kufa, Najaf şi Qadisia, oraşe înfloritoare, străjuite de luxuriante perdele de palmieri, traversase Eufratul, apoi pătrunsese în deşerturile Arabiei. Cu şapte secole în urmă, cucernica regină Zubayda, soţia preferată a sultanului Harun al Raşid, amenajase pe cheltuiala ei o pistă care şerpuia printre nisipurile veşnice. Pista, mărginită pe atunci de lacuri artificiale întreţinute cu grijă, căzuse în paragină, iar lacurile secaseră, căci nu mai avusese cine să se ocupe după ce potopul de mongoli ai lui Genghis Khan nimiciseră înfloritorul Imperiu Persan, lăsând în urmă numai ruine şi jale.

În inima deşertului, aproape la fiecare popas, beduinii ieşeau în întâmpinarea pelerinilor, oferind spre vânzare berbeci, miere, brânză, unt şi fructe. Erau însă şi ani în care pustiurile păreau să ia foc. Atunci beduinii localnici dispăreau din calea caravanelor de parcă i-ar fi înghiţit pământul. Pe fundul fântânilor secătuite nu se mai găsea decât nisip şi pietre. O înghiţitură de apă atingea, în asemenea condiţii, preţuri fabuloase. Spre a spori dezastrul, briganzii profitau de ocazie şi distrugeau cisternele. Pelerinii, însetaţi, deshidrataţi, mureau cu sutele, cu miile. Spre a supravieţui, unii ajungeau să-şi bea propria urină, adunată în căuşul mâinii. Când îi socoteau ajunşi în ultimul hal de epuizare, bandiţii atacau caravana şi o jefuiau fără a întâmpina nici o rezistenţă. Omar cunoştea din auzite toate aceste neajunsuri, fiindcă la Mecca asemenea subiecte erau îndelung comentate.

În timpul popasurilor, printre beduinii care aduceau provizii se strecura şi câte un om trimis de Giafer, căruia Omar îi furniza informaţii preţioase.

Caravana pătrunsese adânc în inima „saharei” Arabistanului. Mai aveau cale de vreo săptămână până la poalele munţilor Hedjaz, ultima barieră stâncoasă înainte de a ajunge la Mecca. Atât pelerinii, cât şi paznicii erau istoviţi după drumul lung prin pustiul ars de soare. În timpul acelui popas de noapte hotărâse Giafer să dea atacul. Curând după miezul nopţii, oamenii lui se strecuraseră nevăzuţi printre dunele de nisip, iar când ajunseseră la marginea aglomerării de corturi şi de padocuri pentru animale, dezlănţuiseră un fulgerător atac. Deşi luaţi prin surprindere, paznicii ar fi ţinut piept cu destul succes dacă Omar cu oamenii lui nu i-ar fi atacat pe la spate, prinzându-i între două focuri. Lupta scurtă, dar crâncenă, se încheiase cu un măcel. Pelerinii de seamă, printre care sora sultanului, fuseseră luaţi ostatici, în vederea răscumpărării, iar sărăcimea căzuse în robie.

După acest succes, datorit în mare măsură lui Omar, acesta se ridicase în ierarhia bandei, ajungând locotenentul lui Giafer. Avea însă mulţi rivali care îl urau, mâniaţi de rapida-i ascensiune. Moartea lui Giafer, survenită în timpul unui raid asupra oraşului Bassora, fusese urmată de lupte intense în sânul bandei. După sângeroase frământări, Omar îşi biruise duşmanii, ajungând şeful briganzilor.

Aproape zece ani bântuise deşertul Arabistanului, făcând prăpăd printre caravane. Apoi se ridicaseră alte bande, care-i contestaseră supremaţia. Se încinseseră lupte sângeroase şi nimicitoare. Steaua lui Omar începuse să pălească. Înfrânt într-o adevărată bătălie de beduinii lui Hussein el-Dawla, un adversar diabolic de viclean, abia scăpase cu fuga, însoţit doar de câţiva oameni. Restul bandei lui se risipise în cele patru vânturi. Urmărit de călăreţii lui Hussein, Omar îşi salvase pielea trecând hotarul Imperiului Otoman. Îşi asigurase un timp existenţa jefuind drumeţii. Dar prada era de fiecare dată neglijabilă. Încercase să-şi înjghebeze o nouă bandă. Tocmai atunci îi ajunsese la ureche vestea asedierii Constantinopolelui. Se alipise - cu puţinii lui oameni - trupelor turceşti, dar nu în calitate de combatant, ci de gropar, îndeletnicire fără riscuri, ce-i îngăduia să jefuiască morţii, în aşteptarea jefuirii comorilor din oraşul asediat.

Amintirea prosperităţii lui de odinioară nu-l lăsa să doarmă. Era sigur însă că soarta îl va despăgubi cu prisosinţă. Buzunărind cadavrele de pe câmpul de luptă, abia dacă aduna într-o săptămână ceea ce un om de rând din banda lui Giafer câştiga într-un singur raid.

Pe când despuia de inele mâna unui ofiţer turc cu capul crăpat în două, auzi înapoia lui un ropot de cai. Se ridică speriat, vârând la repezeală prada în buzunarul şalvarilor. La lumina făcliilor zări cu înfricoşare pe însuşi sultanul Mehmed, care se apropia în pasul cailor, înconjurat de un mare număr de generali.

„Nu cumva m-o fi văzut vreunul din ei?” se întrebă Omar tulburat. Se ploconi în calea padişahului, plecându-şi umil ochii.

Glasul lui Mehmed, care trecu prin faţa lui fără a-i observa prezenţa, îi ajunse la ureche:

– Îmi spunea careva, Khalil, că împăratul Bizanţului este un sfânt. Dar lumea asta nu are nevoie de sfinţi! Eu sunt un om de acţiune. Am auzit că mi se spune „diavolul”. Ei bine, lumea are nevoie de diavoli!

Sultanul se îndepărtă, urmat de generalii săi. Vorbele lui se pierdură treptat, acoperite de ropotul cailor.

Omar zâmbi. Cuvintele padişahului zugrăveau parcă propria lui viaţă. „Lumea are nevoie de diavoli!” Fraza aceasta îi dansa prin minte. Şi el, Omar, era un diavol. Un diavol şi jumătate...

* * *

Păhăruţele de rake, sorbite cu voluptuoasă încetineală, zugrăveau în trandafiriu gândurile lui Manolakis. Se uita euforic la muşteriii cu mutre posomorâte de la mesele din jur, la focul anemic de sub ceaunul cu ciorbă de fasole, la ţambalul mut, uitat într-un colţ al sălii de mâncare. Încăperea aceasta, altădată zumzăitoare de glasuri vesele, de râsete, de cântece, de glume, era acum rece, ostilă. Odinioară, deasupra focului mare din vatră se perpeleau în frigare pui de găină, prepeliţe, potârnichi şi porumbei, împrăştiind arome ispititoare. Printre mese se strecurau slujnice tinere, purtând pe tăvi căni cu vin şi ciozvârte de vânat. Zâmbeau şăgalnic şi îşi legănau provocator şoldurile, trezind poftele păcătoase ale clienţilor, stârnindu-i să le pocnească ştrengar cu palma peste crupă.

De când începuse războiul, toate se schimbaseră în rău. Hanul lui Iakumi Christofakis se transformase într-un fel de cavou, în care se vorbea numai în şoaptă, ca în prezenţa unui mort. Vinurile se scumpiseră, iar puţinele mâncăruri nu mai aveau nici un gust, căci erau pregătite din sărăcie. Mai toţi muşteriii tineri se topiseră. Unii se luptau pe ziduri, alţii se făcuseră pur şi simplu nevăzuţi, fiindcă oamenii stăpânirii căpătaseră prostul obicei de a patrula prin locurile mai umblate - pieţe, bazaruri, cârciumi, băi publice -