Şoldurile săltăreţe ale puţinelor slujnice din local nu izbuteau să descreţească frunţile vârstnicilor, veniţi la cârciuma lui Iakumi numai spre a-şi împărtăşi veştile şi a se încuraja reciproc.

Lui Manolakis, nărăvaşul fiu al ţăranului sărac Kosmas, nu-i păsa nici de zbirii prefectului şi nici de patrulele militare. Avea pumni atât de zdraveni şi se pricepea atât de bine să mânuiască măciuca şi cuţitul, încât de unul singur era în stare să doboare - fără mare oboseală - patru adversari deodată.

Nu demult, Murtzuflos, pielarul, se minunase de tăria muşchilor lui Manolakis, spunându-i că Bizanţul nu avea ostaş care să i se asemene. „Dacă te-ai duce la luptă, i-ai prăpădi pe turci!” Vorbele acestea gâdilaseră vanitatea lui Manolakis, dar nu-l determinaseră să se înroleze în armată. Avea el treburi mai bune în perspectivă. În primul rând, să devină proprietarul cârciumii lui Iakumi. Primii paşi îi şi făcuse. Nu însămânţase el pântecele zglobiei crâşmăriţe, făcându-l pe bătrânul soţ să creadă că este tată? Zilele lui Iakumi erau numărate, căci Aretusa avea grijă să-l stoarcă de vlagă ca pe o lămâie. „După moartea lui Iakumi, îi făgăduise crâşmăriţa, te voi lua de soţ şi-ţi voi da pe mână întreaga avere.” Manolakis trebuia deci să stea pe lângă Aretusa, spre a fi prezent în clipa când bătrânul îşi va da sufletul, astfel ca nu cumva rudele lui să pună mâna pe moştenire.

Manolakis avea toate motivele să fie mulţumit; în vreme ce atâţia romei tineri mureau pe ziduri, el îşi rotunjea avutul, uşurând de bani şi de giuvaeruri pe burghezii bogaţi.

Sorbi încă o înghiţitură de rake şi îşi aruncă privirile spre uşă. De ce întârziau oare tovarăşii lui? Pitsokolas şi Fanurios se leneviseră, iar lui Kolivas i se scurgeau ochii după femei. Manolakis întoarse capul spre Aretusa, care şedea la tejghea pe un scaun înalt. Iakumi o menaja, spre a nu-i tulbura tihna fătului din pântece. Când Aretusa simţi ochii tânărului aţintiţi asupra ei, îl privi cu coada ochiului, zâmbindu-i tainic.

Chiar atunci Pitsokolas, Fanurios şi Kolivas intrară în sală şi se îndreptară spre masa lui Manolakis. La un semn al acestuia, o slujnică aduse încă o cană cu rake şi trei păhărele. Tinerii se cinstiră.

– Ei, cum stau treburile? îl întrebă în şoaptă Manolakis pe Kolivas.

– Drumul e liber! Diamandis e singur acasă cu nevastă-sa şi cu slujnica. Nepoţii lui sunt pe ziduri, iar slujnica stă într-o chiţimie sub acoperiş. De acolo nu poate auzi nimic.

– De unde ştii?

Kolivas rosti cu falsă modestie:

– Eh, am făcut şi eu cercetări locale.

– Idiotule! îl repezi Manolakis. Te-ai culcat cu slujnica! Acum are să aibă cine să te identifice!

– Nu sunt atât de prost, şefule! bolborosi jignit Kolivas. Mi-am luat un nume de împrumut. După ce-l uşurăm de aur pe Diamandis, dracu mai îmi dă de urmă!

Manolakis şuieră printre dinţi:

– Tot ţinându-te după muieri, are să ţi se înfunde! Nenorocirea este că ai să ne târăşti şi pe noi după tine!

Fanurios îşi goli păhărelul cu rake.

– A sosit vremea să o luăm din loc!

– Da, să mergem! zise Manolakis.

Plăti băutura şi se ridicară de la masă. Păşind alene, legănându-şi şoldurile şi umerii ca luptătorii de circ, Manolakis trecu pe lângă tejghea, ridică degetul arătător la borul pălăriei, salutând-o pe Aretusa, care răspunse cu o seacă înclinare a capului. Indiferenţa ei prefăcută îşi avea rostul. Soţul încornorat se afla în apropiere.

Manolakis şi oamenii lui ieşiră în stradă. Era întuneric şi se lăsase un frig pătrunzător, neobişnuit în aprilie. Canonada artileriei turceşti îşi rostogolea tunetele. Spre vest, cerul era roşu de parcă abia ar fi spus soarele. Manolakis îşi ridică gulerul mantalei.

– Să ne grăbim!

Îl mâncau degetele. Abia aştepta să meşterească lacătele de la sipetele lui Diamandis...

* * *

Arhondula adună farfuriile murdare de pe masă şi le vârî în dulapul din sufragerie. Era înaltă, osoasă, îmbătrânită.

– De ce nu laşi pe Aglaia să strângă masa? întrebă Diamandis, desprinzându-şi şervetul de la gât şi punându-l pe masă.

Avea o mână grasă, pufoasă, ca de prunc.

– Ştii bine că nu-mi place să văd slugile umblând prin odăile noastre după ce se înnoptează.

– Ce-o să zici când or umbla turcii, şi încă fără să ne ceară voie! pufni Diamandis, ridicându-şi anevoie de pe scaun corpul deformat de grăsime.

– Nu cobi! îl repezi Arhondula.

– Cum ne-o fi scris! suspină din greu bărbatul. Mă duc să verific încuietorile!

Porni spre uşă, legănându-se ca o raţă pe picioarele-i crăcănate. De când începuse asediul, îşi sporise măsurile de precauţie, fiindcă paza avutului cetăţenilor rămăsese pe planul al doilea. Mai toţi gardienii tineri fuseseră trimişi pe ziduri.

Diamandis coborî greoi scara de lemn cu trepte tocite, care scârţâiau la fiecare pas. Deşi ar fi trebuit înlocuite, sau cel puţin drese, Arhondula se împotrivise oricăror renovări.

– Dacă vin noaptea furii, le auzim scârţâind!

Lui Diamandis îi era frică să nu alunece pe treptele cu muchii mâncate. „Într-o zi am să-mi frâng gâtul! reflectă cu parapon. Calicia Arhondulei are să mă omoare!”

Ajuns la parter, verifică zăvoarele de la uşi şi de la obloane. Lumânarea pe care o ţinea în mână împrăştia peste mobilele vechi, găurite de carii, peste covoarele roase, peste pereţii lipsiţi de podoabe o lumină zgârcită, tremurătoare. „Trăim ca nişte sărăntoci, deşi ne-am putea îngădui o casă frumoasă! bolborosi înciudat. Ne lipsim de toate bucuriile, ca să adunăm bani la ciorap! Iar dacă au să vină turcii, au să ne şteargă pe bot de toată agoniseala! Nenorocită viaţă!” La aceste amărâte convorbiri cu sine însuşi se reduceau protestele lui Diamandis. În prezenţa Arhondulei nu îndrăznea să cârtească.

După ce luă la rând şi încăperile de la etaj, controlând conştiincios ferestrele, auzi glasul aspru, gutural, al Arhondulei, chemându-l în dormitor:

– Hai mai repede! Consumi bunătate de lumânare! Să ne culcăm până nu se termină!

Arhondula pregătise deja patul şi îşi făcuse „toaleta” de noapte, dacă toaletă putea fi numită îngrămădirea de articole vestimentare care o făceau să arate ca o mumie: cămaşa de bumbac ieftin, halat matlasat, strâmt şi de o croială jalnică, bonetă de lâna, şal la gât şi mănuşi trase până la coate.