Astfel echipată, se ferea de frig, fiindcă în camera de culcare nu se făcea niciodată foc, spre a se economisi lemnele. „Noroc că mi-a lăsat Dumnezeu cojocelul ăsta de grăsime sub piele! se căina în sinea lui Diamandis. Altfel aş fi murit îngheţat.” Se schimbă pentru noapte: cămaşă aspră de bumbac, halat de lână cu mâneci găurite în coate, fular de lână şi o căciuliţă de iepure chelită. Spre deosebire de Arhondula, nu purta mănuşi.

– Hai, nu te mai învârti prin casă şi urcă-te în pat! îl bodogăni nevastă-sa. Şi stinge odată lumânarea! Vrei să ajungem pe paie? Ah, cheltuitor mai eşti! Dacă n-aş fi eu, praful s-ar alege de toată averea!

Diamandis se strecură sub plapuma subţire, umplută cu lână tocită, şi suflă în flăcăruia lumânării, stingând-o. Rămaseră în întuneric.

– Ei, vezi? Aşa! Întunericul nu costă bani! rosti sentenţios Arhondula. Noapte bună!

Se răsuci cu spatele spre bărbatul ei şi, după câteva minute, începu să sforăie...

Jos, în stradă, Manolakis şi tovarăşii lui se opriră în faţa casei. Se uitară precauţi în jur. Un incendiu nu prea îndepărtat învăpăiase bolta cerului, luminând vag clădirile şi uliţa.

– Nimeni! murmură Manolakis. Dă-i drumul, Kolivas!

Kolivas scoase de sub manta o frânghie lungă, având la un capăt un fel de ancoră de mici dimensiuni, prevăzută cu trei gheare. Se plasă sub balconul casei lui Diamandis şi aruncă în sus ancora. Gheara de metal se prinse de la prima încercare de balustrada de lemn a balconului.

– Numai să ne ţină! şopti cu grijă Fanurios. Kolivas îl privi de sus.

– Când Kolivas face o treabă, nu lasă nimic la voia întâmplării! Balustrada are să ţină!

Se căţără ca o maimuţă pe frânghia agăţată de balcon. Tovarăşii lui îl urmară. Când ajunseră sus, Manolakis scoase din buzunar câteva unelte de metal şi atacă fără zgomot obloanele de la ferestre. În curând manipulările lui îşi aflară răsplata. Cu un uşor clănţănit, zăvorul oblonului ieşi din lăcaşul său.

Îşi acoperiră faţa cu câte o basma, spre a nu fi recunoscuţi în cazul că ar fi surprinşi de cineva în timpul spargerii. Deschiseră cu atenţie obloanele şi fereastra, apoi se strecurară în casă, încălecând glaful în cea mai adâncă tăcere...

Diamandis se trezi din somn sub impulsul unei spaime inexplicabile. Nu auzea nimic, dar simţea instinctiv că ceva este în neregulă. Neguţătorul nu era curajos, dar teama că banii lui erau primejduiţi îi insuflă o îndrăzneală de care nu s-ar fi crezut capabil. Coborî din pat, silindu-se să nu-l facă să scârţâie, îşi puse papucii şi se apropie tiptil de uşă. Trase cu urechea. Nimic.

– Ce faci acolo, omule? auzi glasul somnoros al Arhondulei. Dacă te taie la burtă, nu sta prea mult la privată, căci consumi lumânarea!

– Ssst! Gura! porunci în şoaptă Diamandis. Mi se pare că e cineva în casă!

Arhondula se trezi brusc din amorţire şi se ridică în capul oaselor.

– Dacă sunt hoţii, scoate capul pe fereastră şi strigă după ajutor! îl sfătui ea, scuturată de emoţie.

– Şi dacă nu sunt?

– Sunt sau nu sunt? îl repezi Arhondula, brusc iritată. Ai mâncat prea mult şi ai visat urât. Vino şi te culcă!

– Nu!... Taci! repetă Diamandis.

– Atunci du-te şi vezi, ca să te linişteşti! Poţi să iei şl lumânarea!

Cu inima ticăind, Diamandis deschise uşa şi ieşi pe culoar. Îşi ascuţi din nou auzul, fără a surprinde vreun zgomot suspect. „Cred că Arhondula are dreptate, gândi, ceva mai calm. Ce dracu mi s-a năzărit?”

Spre a-şi domoli temerile, îşi zise că cel mai înţelept lucru ar fi să coboare scara până la camera ferecată în care-şi ţinea sipetul cu banii. Se înapoie în dormitor, luă lumânarea, o aprinse şi, la lumina ei, se îndreptă spre scară. Coborî treptele încurajându-se: „Te-ai speriat de nimic, Diamandis! Are dreptate Arhondula! Te-ai culcat cu stomacul încărcat!”

Ajuns în capul de jos al scării, i se tăie răsuflarea. Un braţ ţâşnit parcă din neant îl înşfăcă de grumaz, îndeajuns spre a-i înăbuşi orice încercare de a striga după ajutor. Alt braţ se ivi în faţa ochilor săi, făcând să sclipească un cuţit, al cărui vârf îi zgârie apoi pielea în dreptul carotidei.

– Dacă scapi un geamăt sau faci vreo mişcare, eşti un om mort! îi şopti un glas aproape de ureche.

Trei chipuri acoperite până sub ochi cu basmale pestriţe îl înconjurară.

– Pentru că tot ai venit, du-ne la bani! Diamandis simţi că i se înmoaie picioarele şi că i se înceţoşează mintea. Cuţitul îi zgârie şi mai adânc pielea gâtului, trezindu-l din începutul de leşin. Îngrozit, călăuzi pe tâlhari spre camera ferecată. N-aveau decât să-i ia toţi banii, numai viaţa să i-o lase.

– N-am cheia la mine, scânci. Să mă duc sus să o iau.

– Nu-i nevoie, răspunse un glas din dosul basmalei. Avem cu ce deschide.

Diamandis trăi în clipele următoare cel mai cumplit coşmar. Văzu cu jale cum hoţii deschid ca pe nişte jucării lacătele, apoi cum îi golesc sipetul, trecând banii în nişte săculeţi ai lor. Unul dintre tâlhari îşi plecă privirile asupra mâinii cu care Diamandis ţinea lumânarea aprinsă.

– Ce inel frumos ai! Fă-l încoace!

– Sigiliul meu, şopti stins neguţătorul.

– Hai mai repede! porunci banditul. Diamandis se sili fără succes să-şi scoată inelul înţepenit pe degetu-i gros ca un cârnat. „De ce dracu nu strigă Arhondula după ajutor? se întrebă deznădăjduit. Nu se întreabă cum de întârzii atât?” Şeful bandei îl repezi furios:

– Dacă nu-l scoţi mai repede, îţi tai degetul!

Cu un efort disperat, Diamandis izbuti să-şi smulgă inelul. Tremurând, îl întinse hoţului, care deschise mâna. În clipa aceea năframa se desprinse, descoperindu-i chipul. Neguţătorul desluşi un obraz tânăr, nişte trăsături energice, o gură voluntară, aspră. Faţa nu era dezagreabilă, dar lui Diamandis îi păru diavolească.

Înciudat, Manolakis îşi acoperi din nou chipul.

– Ar trebui să te ucid! scrâşni.

– Fără ochelari nu văd nimic! se văită Diamandis. Manolakis vârî inelul în buzunar.

– Legaţi-l! porunci tovarăşilor săi. Puneţi-i căluş! Neguţătorul îndură şi această ultimă încercare.

Abia după ce auzi uşa de la intrare deschizându-se pe dinăuntru şi închizându-se apoi în urma tâlharilor, suspină din greu. Durerea lui lăuntrică îi storcea lacrimi. „Sigur că Arhondula a adormit! Ce-o să zică nenorocita