Lacrimile grele, fierbinţi, i se prelingeau pe obraji. „Dacă vin turcii, n-au să aibă ce să-mi mai ia!” îşi zise deodată. Gândul acesta îl făcu să încerce un ciudat simţământ de uşurare. „Da, da! N-au să aibă ce să-mi mai ia!”

* * *

În mijlocul frământărilor care zguduiau din temelii Constantinopolele, Acakios, blândul călugăr, ducea o existenţă idilică. De când devenise pensionarul casei de toleranţă dirijate cu mână de fier de Theodora, se îngrăşase, căpătase culoare în obraji, liniile feţei atât de scobite odinioară se rotunjiseră.

Deşi trăia printre prostituate, nu căzuse în păcatul preacurviei. Devenise duhovnicul lor, le asculta cu atenţie şi umilinţă creştinească spovedaniile, le poruncea să facă nenumărate mătănii, spre a-şi spăla păcatele, iar după ce rămânea singur, înălţa smerite rugi celui Atotputernic, implorându-l să se arate îndurător cu bietele urmaşe ale Mariei Magdalena. Apoi, împăcat cu sine şi cu Dumnezeu, se aşeza la masa veşnic întinsă şi se înfrupta din bunătăţile pe care Theodora i le punea cu generozitate la dispoziţie. Chiar şi acum, când lipsa hranei se făcea tot mai simţită în oraş, patroana avea ascunse provizii multe şi bune pentru zile negre.

Mulţumite că îşi găsiseră un mijlocitor între ele şi Dumnezeu, pensionarele casei de toleranţă îl răsfăţau pe Acakios, oferindu-i daruri - şervetele de dantelă, panglicuţe, iconiţe - îl îngrijeau cu râvnă, pieptănându-l, tunzându-i barba, spălându-i rufele. Niciodată nu se trezise în mintea vreuneia din ele gândul de a-l seduce.

Casa de toleranţă era aproape de ziduri. Bubuiturile tunurilor îl stingheriseră la început pe Acakios, tulburându-i meditaţiile, dar cu timpul se deprinsese atât de mult cu ele, încât nu le mai auzea. În microcosmul bordelului, ca şi odinioară în microcosmul monastirii de pe muntele Athos, modestul monah trăia rupt de lumea din afară. În mijlocul pensionarelor Theodorei se simţea ca un duhovnic într-o monastire de maici. Prezenţa muşteriilor de toate vârstele îl incomoda tot atât de puţin ca şi pelerinajul unor laici dornici să-şi sublimeze spiritul, îngenunchind alături de călugări în ambianţa plină de cucernicie a bisericii monastirii.

Îndeobşte, clienţii Theodorei îl respectau, deşi prezenţa unui monah în această lume galantă era cu. totul insolită. Câţiva îl mai luau peste picior, dar Theodora nu se sfia să-i cheme la ordine, şi chiar să le interzică accesul în stabilimentul ei dacă stăruiau a se arăta lipsiţi de consideraţie faţă de Acakios.

În afară de călugăr şi de un portar zdravăn cât un taur, care avea sarcina expulzării din local a scandalagiilor, un singur bărbat mai căpătase permisiunea să pătrundă la orice oră din zi şi din noapte în stabilimentul Theodorei: Manolakis, care câştigase simpatia, mai mult decât atât, dragostea patroanei. Într-una din camerele dosnice ale clădirii îşi găsea el ascunzătoare ori de câte ori reţeaua gardienilor se strângea în jurul său. Stătea la fund până ce se potolea furtuna şi autorităţile îl dădeau uitării. Apoi ieşea iarăşi din vizuină, reluându-şi activitatea, până ce un nou iureş îl silea să se ascundă în camera tainică din stabilimentul Theodorei.

Între Acakios şi Manolakis se statorniciseră legături de reciprocă toleranţă. Monahul resimţea refuzul tânărului de a i se spovedi, dar îl accepta ca pe un rău necesar, de vreme ce Theodora îl rugase să-l trateze cu îngăduinţă.

– Manolakis este foarte apropiat de sufletul meu, cuvioase. Văd în el nu numai pe omul care-mi împarte din când în când patul, ci şi pe copilul meu.

Monahul nu înţelegea aceste relaţii spiritual incestuoase, dar le tolera, rugându-se lui Dumnezeu să ierte păcatele Theodorei şi să-l aducă pe Manolakis pe drumul cel bun.

De când începuse războiul, stabilimentul Theodorei cunoştea o afluenţă neobişnuită. S-ar fi zis că bărbaţii căutau instinctiv să-şi reverse prea plinul sexualităţii lor exacerbate de prezenţa morţii care-i pândea pe ziduri. Când li se acordau câteva momente de libertate, dădeau buzna la Theodora, unde se goleau nu numai de sămânţă, dar şi de bani. Bordelul prospera ca niciodată. Theodora şi pensionarele ei atribuiau acest belşug lui Acakios, care, credeau ele, le purta noroc.

Într-o seară, care avea să rămână de pomină în viaţa monahului, Manolakis se înfăţişă Theodorei, ducând sub braţ un săculeţ greu, umflat ca o lună plină. Tânărul se uită peste umăr la călugărul care stătea la masă şi se înfrupta dintr-o farfurie cu stafide. Scena se petrecea în apartamentul Theodorei, căreia Manolakis îi făcu semn că voia să-i vorbească fără martori.

– Cuvioase, nu vrei să cobori în pivniţă după o sticlă de vin bun? îl îmbie patroana. Pe poliţa din fund sunt câteva sticle cu vin de Samos şi de Cephalonia. Alege pe îndelete! Nu te zoreşte nimeni! Hai, du-te!

Pentru Acakios, o vizită în pivniţa cu băuturi era întotdeauna binevenită.

– Iacă, mă duc, zise ridicându-se de la masă şi ieşind din cameră.

Când se văzu în beci, aspiră cu nesaţ aerul rece, înmiresmat cu arome. Torţa aprinsă pe care o înfipse într-un suport metalic arunca o lumină aurie peste sticlele acoperite de praf şi de pânze fine, cenuşii, de păienjeni. Vinurile acestea erau rezervate clienţilor simandicoşi. Fiindcă Theodora îi recomandase să nu se grăbească, monahul îşi spuse că numai destupând o butelie sau două va putea aprecia licoarea cea mai savuroasă. Alese o sticlă pântecoasă, tare colbuită, o cântări în palmă, o privi în lumină, apoi mulţumit de rezultatul inspecţiei, o destupă, îi mirosi aroma, închise transportat ochii şi duse sticla la gură. Vinul dulce, parfumat, îl făcu să plescăie cu delectare din limbă.

Deschise fericit ochii şi deodată îi căscă, rotunjindu-i uluit. În faţa lui, pe poteca dintre poliţele cu sticle, ţărâna începu să se mişte, ca şi când o cârtiţă ar fi umblat pe dedesubt Apoi pământul se lăsă brusc în jos, deschizând un orificiu de trei palme. Acakios se întrebă dacă nu băuse prea mult şi văzul începea să-i joace feste. Gaura din pământ se lărgi cam de şase palme. Sub ochii lui plini de uimire şi de spaimă, apăru un cap tuciuriu, cu occiputul înfăşurat de un turban galben. Chipul diavolesc avea ochi scăpărători ca tăciunii, urechi ascuţite şi o bărbuţă ascuţită de ţap. Între dinţii albi ţinea lama unui pumnal.

– Belzebut! Lucifer!