Privirile diavolului ieşit din străfundurile iadului şi privirile monahului slujitor al sfintei credinţe creştine se încrucişară câteva clipe, reflectând aceeaşi stupoare. Acakios îşi zise că Dumnezeu hotărâse a-l încerca, punându-l faţă în faţă cu Satana. Se şi văzu asemenea sfântului Arhanghel Mihai în luptă cu Balaurul. Fiindcă nu avea la îndemână o lance, făcu din sticlă armă şi, cu o forţă înzecită de credinţa-i creştinească, îl trăsni pe Demon în ţeastă. Îngerul tenebrelor, lovit la mir, scăpă un strigăt foarte omenesc şi se scufundă în adâncurile pământului. În locul lui răsări însă alt cap, mai fioros, de asemenea oblojit cu un turban. Făcând din sticle proiectile, Acakios începu să le arunce în emisarul Infernului. Şi acesta căzu fulgerat, dar alţii îi luară locul, ţâşnind din pământ ca nişte flăcări vii.

Monahul înţelese că armiile Iadului aveau să-l copleşească. Ridicând poalele anteriului, făcu stânga împrejur şi o luă la fugă spre scară, urlând din răsputeri:

– Ostile Necuratului s-au abătut asupra noastră, păcătoşii! Săriţi, fraţilor! Săriţi!

Din câteva salturi urcă scara şi ieşi din pivniţă, trântind uşa de fier în urma lui şi închizând-o cu toate zăvoarele. Tărăboiul stârnit de Acakios atrase pe mai toţi clienţii locantei. Apăru şi Manolakis, pe care Theodora îl trimisese să vadă ce se întâmplă. Câţiva oameni, înspăimântaţi de vorbele incoerente ale monahului, începură să-şi facă semnul crucii şi să-şi scuipe în sân.

Printre muşterii se afla şi un ofiţer din garda imperială, care dădu alt înţeles cuvintelor lui.

– Toată lumea să pună mâna pe arme! Fac rămăşag că diavolii văzuţi de cuvioşia-sa sunt nişte blestemaţi de turci care au săpat o galerie subterană spre a se strecura în inima oraşului. Un om să alerge la ziduri şi să dea alarma! Poate vom avea nevoie de ajutoare!

Ofiţerul se uită la Manolakis şi la ceilalţi bărbaţi care purtau arme.

– Până la sosirea întăririlor, să-i atacăm pe turci! Să nu le dăm timp să iasă din galerie în număr mare! Orice întârziere poate să ne coste scump!

Zâmbi lui Acakios.

– Ai făcut treabă bună, cuvioase! Acum vine rândul nostru. Sunteţi gata? se adresă oamenilor buluciţi pe culoare.

– Gata! i se răspunse.

Ofiţerul îşi scoase sabia din teacă. Cu gesturi hotărâte desfăcu zăvoarele şi deschise uşa de fier. În pivniţă se şi adunaseră câţiva turci. Alţii ieşeau din gura deschisă a galeriei.

– După mine! strigă ofiţerul, năpustindu-se asupra osmanlâilor.

Cinci inşi îl urmară, plini de însufleţire. Şi Manolakis fu ispitit să-şi încerce puterile cu turcii, apoi îşi zise că n-avea nici un rost să facă pe viteazul. Trase cu urechea la tumultul din beci, apoi se întoarse spre Acakios.

– Lasă-i să se bată, cuvioase! Îşi fac meseria de soldaţi! Noi să ne vedem de socotelile noastre!

Călugărul îl privi încruntat. Nu înţelegea raţionamentul lui Manolakis. Căută din ochi o armă şi văzu un topor rezemat de o buturugă folosită la spartul lemnelor. Înşfăcă toporul şi alergă spre uşa pivniţei zbierând:

– Viu şi eu, căpitane! Să-i prăpădim pe păgâni! Nui omorî pe toţi! Lasă-mi şi mie câţiva!

* * *

În cea de-a zecea zi a asediului, romeii care făceau de gardă pe zidurile dinspre Marea de Marmara văzură venind dinspre miazăzi patru corăbii mari. Pe cel mai înalt catarg al primei nave flutura pavilionul imperial bizantin. Celelalte trei arborau, pe lângă pavilionul genovez, şi stindardul papal.

Scăldate în soarele proaspăt al dimineţii, corăbiile înalte, cu pânzele umflate de vântul prielnic, ofereau un spectacol nu numai măreţ, dar şi generator de exuberante speranţe pentru încercaţii locuitori ai capitalei bizantine. Acum, când constantinopolitanii se socoteau părăsiţi de creştinătatea vitregă, apariţia navelor căpăta semnificaţia unui ajutor providenţial.

Vestea se răspândi cu iuţeală în oraş. Populaţia ieşi pe străzi, aclamând pe Suveranul Pontif, atât de hulit până atunci. Până şi ortodocşii fanatici îşi ziseră că ajutorul Papei sosea la timp. Pe ziduri, ostaşii se îmbrăţişau, plini de entuziasm: întăririle trimise din

Occident aveau să-i silească pe turci a ridica asediul. Clipele cele mai grele trecuseră. Clopotele tuturor bisericilor prinseră să sune de sărbătoare.

De pe cel mai înalt turn al Blachernelor, împăratul Constantinos, înconjurat de câţiva sfetnici, privea cu ochi înceţoşaţi de emoţie solemna defilare a corăbiilor care se îndreptau spre Cornul de Aur.

– Dumnezeu s-a milostivit de sufletele noastre! grăi, încercând a-şi stăpâni cutremurarea din glas.

– Pariez că navele acestea sunt numai avangarda flotei pe care o aşteptăm, zise Demetrios Cantacuzino, suspinând cu uşurare.

Galerele turceşti care patrulau de-a lungul zidurilor dinspre mare ale Constantinopolelui se concentrau spre a împiedica prin luptă intrarea în port a corăbiilor creştine.

– Să sperăm că navele vor izbuti să spargă blocada inamică, vorbi împăratul cu teamă.

* * *

Sultanul Mehmed avusese o noapte proastă. Spre a-şi potoli zbuciumul lăuntric, îşi petrecuse ceasurile de veghe în compania adolescentului Radu cel Frumos, fiul lui Vlad Dracul, precum şi a altor paji senzuali ca nişte fete din saraiul imperial.

Îşi pregătise ani de-a rândul trupele pentru acest asediu, închipuindu-şi că va obţine o victorie uşoară şi rapidă, pe măsura forţelor militare incomensurabile aruncate în luptă. O mână de romei, la care se adăugau câţiva creştini străini de Constantinopole, reuşeau însă a ţine în şah formidabila armată otomană, înzestrată cu cea mai modernă artilerie. Fortăreţe socotite până atunci inexpugnabile fuseseră cucerite graţie bombardamentelor. Cine ar fi crezut însă că romeii bicisnici, care nu mai cunoscuseră de un secol încoace beţia divină a victoriilor, vor fi capabili să-l înfrunte, să-l facă de râs în faţa întregii omeniri? Ce vor spune propriii lui supuşi pe care-i mânase la război, făgăduindu-le o izbândă uşoară şi sigură?

În noaptea aceea de încrâncenată frământare supusese cu furie dementă trupurile fragile ale adolescenţilor, căutând în îmbrăţişările lor un derivativ care să-i mai oblojească rănile amorului propriu, ale orgoliului său nemăsurat. Aţipise abia în zori. Dormise câteva ore, apoi aghiotantul de serviciu îl trezise spre a-i anunţa uluitoarea apariţie la orizont a unor nave de război, creştine. În clipa aceea Mehmed avusese senzaţia că imensa cupolă a cerului se spintecă şi se prăvale asupra-i, îngropându-i toate speranţele, toate năzuinţele.

Dacă lumea creştină occidentală alesese acest moment spre a-l ataca, îl pândea primejdia unei înfrângeri ruşinoase. Nu putea