uita îngrozitoarea experienţă a lui Baiazid. Visurile de cucerire care constituiau însăşi raţiunea existenţei sale aveau să fie zădărnicite, mitul invincibilităţii lui avea să piară.

În vreme ce generalii îl aşteptau tulburaţi în faţa cortului imperial, Mehmed, ajutat de paji, se îmbrăca grăbit. Îşi lovea icoglanii fiindcă nu erau destul de iuţi, îi lovea înciudat, descărcându-şi asupra lor nervii surescitaţi. Nu mai avu răbdare să-şi pună platoşa. Ieşi din cort, lovindu-şi cu cravaşa cizmele de piele roşie.

După ce-şi plimbă privirile asupra generalilor înfricoşaţi de expresia ameninţătoare a chipului său, se proţăpi în faţa lui Zaganos şi a lui Yakub-Paşa, şeful serviciului secret.

– Zaganos, Yakub, m-aţi asigurat că Occidentul nu se va osteni să vină în ajutorul bizantinilor! Cum vă explicaţi apariţia celor patru nave creştine?

Se întoarse furios spre marele vizir, care stătea deoparte şi îşi savura triumful.

– Ai cobit, Khalil! Previziunile tale se împlinesc! Vin ghiaurii din Apus! Ei, nu te bucuri?

Bătrânul demnitar înclină din cap cu gravitate.

– Nu mă bucur când ţara mea se află în pragul unor mari şi nemeritate încercări.

Folosise un eufemism spre a nu rosti cuvântul „dezastru”. Mehmed nu-i răspunse, încălecă pe armăsarul său.

– La Cele Două Coloane! porunci. Să mă urmeze regimentele trei şi patru de gardă şi un regiment de ieniceri!

Porni în galop întins, în vreme ce generalii şi ofiţerii din suita imperială se avântau pe cai. Cavalcada, alcătuită din înalte căpetenii militare şi din trupe călări, porni frenetic, despicând spaţiile, coborând în galop pantele repezi ale văilor, urcând pieptiş povârnişurile colinelor, sub privirile întrebătoare ale soldaţilor otomani instalaţi pe poziţii. Mai toţi văzuseră navele creştine. Războiul părea să ia o întorsătură nedorită. Şi ofiţerii, şi ostaşii de rând, dar cu experienţă în rosturile războiului, se temeau să nu fie prinşi între două focuri.

Sultanul sosi ca un vârtej la baza navală de la Cele Două Coloane când Suleiman Balthoglu se pregătea tocmai să se îmbarce pe galera-amiral spre a ieşi în întâmpinarea corăbiilor creştine. La apariţia padişahului, comandantul flotei otomane îngenunche în colbul de pe jos.

– Prea Mărite Stăpâne, jur să nimicesc navele ghiaurilor spurcaţi!

– Înainte de a pleca, să îmbarci pe navele tale ostaşii din cele trei regimente pe care le-am adus cu mine! porunci padişahul. Să-ţi întărească echipajele! Iar marinarilor tăi să le distribui zale, căşti de fier, săgeţi în număr nelimitat, lăncii, securi şi unelte de abordaj! Să nu-mi spui mai târziu, Balthoglu, că n-ai fost în stare să nimiceşti corăbiile creştinilor fiindcă nai fost suficient pregătit! E de ajuns ruşinea pe care mi-ai făcut-o în bătălia din preajma marelui lanţ!

Amiralul se izbi cu pumnii în piept.

– Jur pe sabia Profetului că ghiaurii nu vor străpunge cordonul nostru naval! Jur să le scufund corăbiile! Te asigur, Doamne, că voi binemerita încrederea Ta!

Îmbarcarea trupelor aduse de Mehmed se făcu la iuţeală. Apoi Balthoglu păşi cu fruntea sus pasarela care lega cheiul de nava-amiral. În sunetul trompetelor şi în ropotul tobelor, marea flotă otomană se puse în mişcare...

Căpitanul Phlactanellas, comandantul navei imperiale bizantine „Vulturul bicefal”, privea din înaltul dunetei cupolele aurite ale bisericii Sfânta Sophia, profilate dincolo de zidurile maritime ale Constantinopolelui. Cu mâna făcută streaşină, spre aşi feri ochii de razele soarelui, scruta învelişul mării, străbătut în depărtare de nave de război otomane.

– Blocadă navală în toată regula! vorbi calm secundului său, Manuil Mavron. Eh, până la urmă o spargem noi! Ne rămâne altceva de făcut?

Secundul încercă să numere vasele inamice, dar sclipirile orbitoare ale valurilor îl împiedicară. Întrebă prin portavoce pe marinarul de veghe de pe marele catarg:

– Câte sunt?

– Între treizeci şi patruzeci! răspunse marinarul. Nu pot să le desluşesc bine!

Căpitanul clătină din cap zâmbind.

– M-am temut că sunt mai multe. Semnalează navelor genoveze constatările noastre, Mavron!

Calmul cu care Phlactanellas întrezărea o luptă navală cu forţe inamice mult superioare nu-l miră pe secund. Se afla de zece ani sub comanda acestuia şi avusese în nenumărate rânduri prilejul de a-i verifica experienţa militară, dârzenia şi sângele rece. Phlactanellas avea reputaţia unui marinar de şcoală veche, a unui îndrăgostit de tradiţiile luminoase ale străvechii glorii militare bizantine. Mulţi dintre camarazii lui spuneau că este un visător, că se hrăneşte cu iluzii, că încearcă să reînvie trecutul definitiv mort. Poate că era adevărat. Poate că ei nu reuşeau să-l înţeleagă, fiindcă erau incapabili să se desprindă din tiparele mediocrităţii epigonilor. Indiferent la comentariile lor, Phlactanellas păşea senin pe drumul său, încrezător în nemurirea Bizanţului.

Mavron semnală observaţiile sale celor trei nave genoveze care urmau în linie de şir „Vulturul bicefal”.

– Oamenii să treacă la posturile de luptă! ordonă Phlactanellas. Să mi se aducă şi mie armura!

De pe puntea de comandă a navei genoveze „Santa Maria”, căpitanul Maurizio Cattaneo descifră mesajul transmis prin semnalizare cu braţele de un marinar de pe „Vulturul bicefal”. Cercetă cu privirile navele turceşti, care ridicau o barieră plutitoare în calea navelor creştine.

– Acum mă dumiresc, Novarisio, de ce otomanii nu ne-au stânjenit când am trecut prin Dardanele! vorbi primului său locotenent. Flota lor era concentrată aici.

Novarisio cântări din ochi puterea flotei inamice, numărând pânzele albe şi roşii ce pluteau asemenea unor aripi deschise asupra învelişului mării.

– Au să ne dea ceva de furcă!

– Până acum prea a fost monoton drumul! zâmbi căpitanul Cattaneo. O să avem în sfârşit puţină distracţie. Dă alarma, Novarisio!

Patrizio Camero şi Antonio Zappatore, marinari pe corabia „Arlechine”, stăteau rezemaţi de parapetul pupei şi contemplau plini de uimire şi încântare magnifica privelişte a Constantinopolelui etajat în amfiteatru pe povârnişurile domoale ale celor şapte coline. Soarele îl scălda într-o lumină aurie, cu tonuri calde, pastelate. Şi Camero şi Zappatore erau tineri. Auziseră multe lucruri minunate despre acest Constantinopole pe care-l vedeau acum pentru prima oară.

– E mai frumos decât mi-am închipuit! exclamă Camero.

Zappatore se scărpină în păru-i creţ.

– Să vezi trai pe noi, la noapte, după ce acostăm!

În aceeaşi clipă le ajunse la ureche ropotul de tobe vestind alarma pe cele două nave care-i precedau.

– Ce-i asta? întrebă Camero.

– Turcii! răspunse camaradul său, scuturat de un fior. Zărise navele inamice ce patrulau la orizont. Nu vezi? Au steaguri verzi!

– Şi cu ăştia trebuie să ne batem ca să putem