– Aşa se pare! Dacă nu i-o veni căpitanului nostru gândul bun să facă drumul întors. Să te baţi unul contra zece, e curată nebunie!

– Unul la zece? Unul la o sută, vrei să spui! rosti uluit şi înspăimântat Camero. Ia te uită ce iese după promontoriul de colo!

Zappatore vru să răspundă, dar spectacolul sutelor de nave turceşti care împânziseră zarea, răsărind parcă din mare, îi tăie glasul. Îşi făcu semnul crucii. De pe puntea de comandă a propriei lor nave porni să se reverse ropot de tobe.

– Şi căpitanul nostru a înnebunit! exclamă înciudat Camero.

Un contramaistru îi apostrofă brutal:

– Voi, cei de colo, luaţi-vă platoşele, coifurile şi treceţi la posturile de luptă! Ce aşteptaţi? Să vă invite căpitanul personal?

Luigi Cavalotto, marinarul de la postul înalt de observaţie de pe corabia genoveză „Orso d'oro”, a patra şi ultima din linia de şir a navelor creştine, încercă să numere puzderia de vase otomane care se apropiau ameninţătoare în linie de front compusă. Când sări de două sute, le pierdu socoteala. Transmise prin portavoce observaţiile sale căpitanului Gianbatista Felliciano, iar când auzi ropotul tobelor, îşi îmbrăcă pieptarul şi îşi puse casca aflată în preajma lui. Un tremur îl străbătu. Avea numai 20 de ani şi nu participase încă la vreo bătălie navală. Când se înrolase în marină, ştiuse că viaţa nu avea să-i fie uşoară. Ofiţeri cu experienţă îl instruiseră cum să se comporte în luptă. Dar de la teorie până la practică era o mare distanţă.

În vreme ce-şi îmbrăca pieptarul de fier, îşi spuse că soarta nu-i era prietenoasă. Bătălia avea să se angajeze tocmai acum, când el era de cart la postul de observaţie, un loc foarte primejduit, căci cei ce îndeplineau această sarcină constituiau o ţintă obligată pentru duşman.

Încercă să-şi izgonească gândurile urâte, concentrându-şi atenţia asupra frumuseţilor Constantinopolelui. Oraşul acesta fabulos, cântat cu patimă de poeţi, îi aminti de Amalfi, locul său de baştină. Şi Amalfi era orânduit în scară pe povârnişurile munţilor cenuşii. La picioarele digului de piatră, apele albastre ale Mediteranei se spărgeau foşnind ca mătasea. Acolo, pe chei, se jucase în copilărie cu prietenii, tot acolo o cunoscuse pe Teresa... Ciudat, tocmai acum îi revenea în minte chipul Teresei! Surâsul, buzele, gropiţele-i gingaşe!...

Huruitul de tobe de pe navele amice şi inamice îl smulse din reverie. Părea că peste ape porniseră să se rostogolească tunetele.

Coborî privirea şi văzu pe puntea propriei sale corăbii marinarii pregătindu-se febril de luptă. Îmbrăcaţi în platoşe lucitoare, se instalau la posturi. În curând bătălia avea să înceapă. Depărtarea dintre corăbiile creştine şi linia de front a nenumăratelor nave otomane se micşora vizibil. „Ajută-mă, Doamne!” rosti cu fervoare Luigi Cavalotto...

– Credeţi că avem sorţi să străpungem frontul turcilor? întrebă secundul Manuil Mavron pe căpitanul Phlactanellas. După câte observ, navele lor sunt dispuse în linii de front succesive. Chiar dacă spargem primele linii, vom fi blocaţi de navele din liniile următoare.

– Aparent, raţionamentul dumitale este just, Mavron. Vântul ne slujeşte însă pe noi. Pe de altă parte, vasele lor sunt joase şi în general de mic tonaj.

Vom trece prin ele ca printr-o pânză de păianjen! Avem sorţi de izbândă, Mavron! Uite, până şi genovezii ne urmează fără ezitare. Dacă ei, nişte străini, merg la luptă cu hotărâre, putem oare noi, romeii, să dăm înapoi? În ceea ce mă priveşte, n-aş face drumul întors nici dacă aş şti cu siguranţă că mă aşteaptă moartea! Uită-te, Mavron, la zidurile oraşului! Sunt înţesate de romei. Toţi ne privesc şi îşi strâng pumnii, rugându-se lui Dumnezeu pentru izbânda noastră! Avem dreptul să-i dezamăgim?

Phlactanellas se apropie de parapetul dunetei, şi de acolo, de sus, îşi aruncă ochii asupra ofiţerilor, maiştrilor şi marinarilor instalaţi la posturile de luptă. Zâmbi cu multă căldură, ca şi când ar fi îmbrăţişat cu privirile pe propriii lui fii.

– Romei! le vorbi prin portavoce. Peste câteva momente ne vom încrucişa armele cu duşmanii Bizanţului şi ai Crucii. Va fi o bătălie pe viaţă şi pe moarte, dar o vom câştiga, fiindcă dreptatea şi Dumnezeu sunt de partea noastră! De pe coline, întreg Constantinopole ne priveşte! Bărbaţii, femeile, copiii, împăratul însuşi! Toţi ne vor însoţi în luptă cu gândurile, cu sufletul. Îndemnul lor trebuie să ne oţelească încrederea în victorie! Dumnezeu să ne ajute!

Din piepturile marinarilor ţâşni un snop sonor de urale. Uralele unor oameni care aveau să moară, sau să izbândească. Alte urale se înălţară de pe navele genoveze, împletindu-se cu uralele bizantinilor. Frăţia de arme din pragul bătăliei îşi găsea cea mai frumoasă expresie.

– Jurăm să învingem sau să murim pentru împărat şi pentru patrie! încheie căpitanul Phlactanellas.

Uralele de pe corăbiile creştinilor ajunseră purtate pe aripile vântului până la zidurile dinspre mare ale

Constantinopolelui, continuându-şi apoi zborul pe deasupra străzilor, pe deasupra pieţelor, pe deasupra caselor şi a monumentelor oraşului.

Printre ostaşii de veghe la creneluri se afla un unchiaş cu mustăţi albe şi plete sure. Deşi trecuse de 60 de ani, se înrolase voluntar, fiindcă îşi cunoştea îndatoririle de om şi de cetăţean al Bizanţului. Îl chema Leonidas Pateras. Numele de Leonidas avea semnificaţia unei moşteniri care-l obliga să se jertfească pentru patria lui, aşa cum în trecutul îndepărtat se jertfise pentru Sparta un alt Leonidas, războinic cu sânge regal, care pierise laolaltă cu trei sute de tineri de sub comanda sa, apărând trecătoarea Thermopyle împotriva invaziei persane. Leonidas Pateras era un simplu pielar, dar în sufletul lui ardea flacăra eroismului pur. Când ofiţerii recrutori îl repartizaseră la zidurile dinspre mare, plânsese de ciudă, fiindcă dorinţa lui cea mai vie fusese să se bată pentru apărarea primejduitei porţi Sfântul Roman. I se spusese cu menajamente că este prea vârstnic spre a fi trimis acolo. Pe zidurile dinspre mare, însufleţirea lui va fi tot atât de preţuită. Leonidas Pateras cedase, cu jalea în suflet. Avea însă o mângâiere. Doi dintre fiii săi fuseseră repartizaţi la poarta Sfântul Roman, iar al treilea fiu, prâslea, se înrolase în marină şi fusese trimis pe nava „Vulturul bicefal”. Îl chema Leonidas, ca şi pe tatăl său, ca şi pe regele erou.

Acum, de pe culmea zidurilor dinspre mare, bătrânul