Pateras avea să urmărească plin de încordare vârtejul unei bătălii în care era prins şi vlăstarul său, marinarul. Cu ochii umeziţi de emoţie, urmărea mersul celor patru corăbii creştine spre puzderia de vase turceşti orânduite în formaţie de luptă. Ochii lui erau bătrâni, aşa că nu-i putea desluşi pe marinarii de pe puntea „Vulturului bicefal”, întrezărea doar fulgerările armurilor ce oglindeau razele soarelui. Întruna din acele armuri era înveşmântat şi fiul său. Una din acele fulgerări îşi găsea izvorul în platoşa lui Leonidas.

O lacrimă se prelinse printre cutele adânci ale obrazului tăbăcit de ani. O lacrimă de ciudă, de neputinţă. Bătrânul Leonidas Pateras îşi zise că ofiţerii recrutori avuseseră dreptate când nu îl lăsaseră să lupte la poarta Sfântul Roman. Dacă nu-şi putea desluşi fiul, cum ar fi fost în stare să-i desluşească pe vrăjmaşi? N-ar fi făcut decât să-i încurce pe ostaşii tineri şi cu ochi ageri!

Proţăpit pe duneta navei-amiral, cu mâinile în şolduri şi cu bărbia scoasă războinic înainte, Suleiman Balthoglu scruta întinderile albastre ale mării, urmărind evoluţia navelor creştine ce înaintau temerar spre frontul naval turcesc. Nările îi fremătau, adulmecând mirosul pulberii detonante. Tunurile de pe vasele sale începuseră să-şi verse proiectilele, ridicând snopi de apă sărată înaintea corăbiilor creştine.

– Prea scurt! Lungiţi tragerea! strigă înciudat către ofiţerii săi.

Încerca senzaţiile excitante ale unui vânător pornit pe urmele vânatului. Se temuse la un moment dat că navele ghiaurilor vor încerca să scape cu fuga. Creştinii se avântau în calea hăitaşilor cu o temeritate care atingea limitele inconştienţei ori ale absurdului. Cum îşi închipuiau căpitanii celor patru corăbii că vor rezista sutelor de vase turceşti? Allah le luase desigur minţile!

Acum va spăla în sânge ruşinea suferită în bătălia din preajma marelui lanţ.

Amiralul simţea aproape material încordarea războinică a miilor de marinari şi ostaşi de sub ordinele sale. Echipajele perfect antrenate şi trupele de elită îmbarcate pe vasele sale erau înzestrate cu scuturi uriaşe care aveau să le apere de săgeţile ghiaurilor. Pierderile lui vor fi minime.

Balthoglu era hotărât să ofere padişahului spectacolul unei strălucite victorii navale. Încrederea lui în biruinţă era împărtăşită de toţi turcii care aveau să participe la bătălie. Stimulaţi de ropotul darabanelor, de sunetele ascuţite ale goarnelor, de bubuiturile tunurilor uşoare, scoteau răcnete pline de sfidare.

Corăbiile creştine ajunseseră în dreptul promontoriului care adăpostea micul port Bucoleon şi navigau cu toată viteza spre Cornul de Aur, ignorând parcă armada otomană. Pentru constantinopolitanii de pe ţărm, care urmăreau cu respiraţia tăiată evoluţiile „Vulturului bicefal” şi a celor trei vase genoveze, era limpede că acestea nu puteau ajunge la marele lanţ fără a fi interceptate de inamic. Atinseseră deja linia avangardei flotei turceşti...

Tânărul Leonidas Pateras, servant la un tun pe „Vulturul bicefal”, aştepta ordinul comandantului artileriei înainte de a da foc fitilului care trebuia să provoace aprinderea pulberii explozive şi slobozirea proiectilului. Tunarii primiseră instrucţiuni să nu se pripească. Să tragă numai după ce vor ochi cu grijă. Orice lovitură ratată costa scump. Leonidas îşi alesese o galeră cu trei rânduri de vâslaşi, încărcată până la refuz cu ieniceri. Trebuia să o izbească în centru, spre a-i sparge fundul. Numai de n-ar greşi! Folosea drept punct de reper pe turcul smolit la faţă, care bătea într

O tobă imensă, imprimând un ritm accelerat vâslaşilor...

Yusuf, vătaful robilor creştini mânuitori de rame, mergea printre rândurile lor, de la un capăt la celălalt al galerei, plesnindu-i din când în când cu biciul, spre a le spori zelul. Biciul lung se încolăcea ca un şarpe pe trupurile chinuite ale sclavilor, lăsând urme sângerânde.

Ridicând instinctiv ochii spre nava bizantină, spre care galera se îndrepta cu iuţeală, vătaful văzu gura unui tun aţintită parcă asupra sa. Rânji! Nu ştia ce înseamnă frica!

Deodată auzi o bubuitură urmată de un şuierat. Şuieratul tipic al proiectilelor ce sfredeleau vijelios aerul. Întrezări până şi norişorul alburiu, rotund ca o minge, de la gura tunului. Şuierul îşi sporea puterea apropiindu-se. Încă o secundă... Deodată Yusuf simţi un şoc năprasnic! O ghiulea îl tăie în două, stropind cu sângele lui spinările robilor creştini din apropiere, apoi se afundă în podeaua galerei, găurind-o. Sparse carlinga şi chila şi se pierdu în apele de sub pântecele galerei lovite de moarte. Prin marea deschizătură apa ţâşni cu violenţă, împroşcându-i pe cei din jur, întinzându-se lacomă peste picioarele vâslaşilor, ale marinarilor, ale ienicerilor.

Porniră apoi să plouă săgeţi. Soldaţii împanicaţi de apa care se ridica mai sus de glezne, de genunchi, de coapse îşi aruncau armele şi scuturile devenite inutile şi îşi căutau salvarea sărind în mare, mai înainte ca aceasta să se deschidă pentru a-i înghiţi cu galeră cu tot. Dar greutatea zalelor îi trăgea la fund chiar şi pe cei pricepuţi să înoate. Rămaşi pe puntea galerei, ienicerii insensibili în faţa morţii îşi descărcau arcurile asupra navei bizantine, deşi apa le ajunsese la mijloc.

Robii creştini, legaţi de băncile lor, se zbăteau zadarnic să se elibereze din lanţuri. Cu ochii măriţi de groază, se uitau la apa care se ridica necontenit, trăgându-i spre străfunduri într-un fantastic şi irezistibil sorb.

Comandantul galerei blestema furios destinul hain. Asaltat de ape, voi să se lase în voia lor. Ştia să înoate, aşa că nu se temea de viclenia mării. În clipa aceea simţi însă că piciorul i s-a prins între două scânduri. Se încordă spre a şi-l smulge din capcana invizibilă, dar nu reuşi. Văzu în preajma lui toba folosită pentru marcarea ritmului vâslirilor, plutind pe apă. Se cramponă cu disperare de tobă. Piciorul imobilizat între scânduri îl trăgea însă la fund, odată cu galera. Apa îi ajunse la gură, la nări, sufocându-l. Dădu drumul tobei şi începu să-şi agite în neştire braţele. Marea îl înghiţi laolaltă cu sclavii creştini înlănţuiţi de bănci. Turbanu-i rămase să plutească pe creasta unui val...

De la postul său de supraveghere de pe marele catarg, Luigi Cavalotto văzu prima linie de front a navelor otomane desfăşurându-se într-un fel de potcoavă. Când laturile ei se vor închide, corăbiile creştine vor fi prinse în cursă. Ridică portavocea la buze, spre a comunica celor de jos observaţiile sale. În clipa aceea gemu, scăpând din mână portavocea. O săgeată