îi străpunsese gâtlejul, rămânând înfiptă între cartilagii. O durere năprasnică, ascuţită, îl făcu să cadă în genunchi. Se agăţă spasmodic de balustrada postului de observaţie, în vreme ce o pânză roşiatică îi acoperi lumina ochilor...

Amiralul Balthoglu era convins că ghiaurii nu-i vor scăpa din mână. Îi prinsese în capcană ca pe nişte şoareci. Cercul navelor turceşti se închisese în jurul lor. În curând vor fi siliţi să se predea. Câteva sute de creştini, oricât de dârzi, nu vor fi în stare să facă faţă puhoiului concentric turcesc.

Duelul arcaşilor creştini şi turci se încinsese cu încrâncenare. Mulţimea săgeţilor zburătoare umbrea marea, de parcă s-ar fi aşternut un nor între ape şi soare.

La un semn al lui Balthoglu, otomanii încetară lupta. Un ofiţer al său ridică un steag alb. Atunci se stinse şi glasul tunurilor de pe corăbiile creştinilor. Se aşternu brusc o linişte aparent ireală. Dragomanul-şef al flotei otomane, care se afla lângă Balthoglu, duse la gură un portavoce şi, îndreptând spre navele împresurate gura pâlniei, vorbi în greceşte:

– Amiralul Suleiman Balthoglu vă cere vouă, comandanţi ai corăbiilor creştine, să nu vărsaţi zadarnic sângele oamenilor voştri, ci să plecaţi steagul şi să vă supuneţi Măritului Sultan Mehmed Khan. Dacă vă predaţi fără luptă, veţi fi liberi să vă înapoiaţi fără vătămare la căminele voastre. Dacă veţi nesocoti mărinimia Înălţimii-sale Padişahul şi veţi angaja bătălia, toţi cei care veţi supravieţui urgiei noastre veţi fi traşi în ţeapă î

Repetă mesajul şi în italieneşte. În timp ce dragomanul-şef îşi debita solemn ultimatumul, Balthoglu contempla mulţimea de vase otomane orânduite în formaţii de luptă pe întinsul mării. Vântul dinspre miazăzi se înteţise. Valuri tot mai mari imprimau un tangaj violent navelor sale. Marinarii turci erau deprinşi să lupte pe orice vreme, dar oamenilor din trupele de uscat, neobişnuiţi să aibă sub tălpi o podea mişcătoare, li se va micşora capacitatea de luptă. Deja printre aceştia răul de mare începuse să-şi facă efectul.

Dragomanul-şef îşi încheie mesajul. Amiralul Balthoglu îşi încordă auzul spre a desluşi răspunsul ghiaurilor. Urmară câteva momente de tăcere, grele ca nişte stalactite de plumb. Apoi, de pe una din navele genoveze ţâşniră limpezi prin portavoce câteva cuvinte ce plutiră peste valurile mării până la cele mai îndepărtate vase turceşti:

– Mai întâi pupaţi-ne-n cur, şi după aia vedem noi! Obrajii amiralului se învăpăiară. Vorbele ofensatoare şi hohotele de râs ale marinarilor de pe corăbiile creştine îi răniseră adânc orgoliul. Ridică mâna şi strigă răspicat:

– Foc!

Tunurile de pe navele sale prinseră iarăşi să reverse ghiulele. Arcurile reintrară în acţiune. Navele otomane se năpustiră asupra ghiaurilor. Săgeţi purtătoare de smocuri de bumbac aprinse porniră în zbor, înfigându-se ca nişte ţepi de foc în pânzele vaselor creştine. Dar romeii şi genovezii aveau antidot. Marinari sprinteni se suiau pe cordaje şi pe vergi, smulgând săgeţile incendiare şi aruncându-le în mare.

Primele nave otomane atinseră flancurile corăbiilor creştine. Purtate de vântul prielnic, acestea îşi continuau impetuos mersul, spărgând cu provele lor înalte bordurile galerelor şi ale fustae-lor joase ce încercau să le taie drumul...

Elias Hagisava, vâslaş pe o galeră din centrul celei de-a doua linii de front a flotei turceşti, căzuse în robia păgânilor cu un an în urmă, când aceştia debarcaseră în Moreea. Acum trăgea la aceeaşi ramă cu încă patru robi, toţi creştini; un cavaler din ordinul monahal al Rhodosului, un marinar veneţian între două vârste, puternic ca un urs, dar prost ca noaptea, un tânăr ţăran din Creta, care-şi plângea neîncetat căminul părintesc pierdut, şi un francez, actor de profesie, ajuns după o tristă odisee rob la turci. Toţi cinci aşteptau cu sufletul la gură deznodământul bătăliei, care abia se angajase. Nu-i puteau urmări peripeţiile decât prin deschizăturile strâmte din bordurile navei, folosite drept lăcaş pentru furcile ramelor.

Patru dintre cei cinci vâslaşi aveau familii prea sărace spre a cuteza să spere că vor fi răscumpăraţi vreodată. Pentru cavalerul de Rhodos călugării din ordinul său oferiseră o sumă mare de bani spre a-i obţine eliberarea, dar osmanlâii, din motive necunoscute, refuzaseră orice tranzacţie.

Cei cinci robi mânuiau rama lungă şi grea, ascultând cu emoţie vacarmul bătăliei ce se desfăşura dincolo de peretele înalt al bordului. Spre a-i feri pe vâslaşi de ploaia săgeţilor inamice, marinarii turci instalaseră deasupra lor prelate din piele groasă, de vită. Căderea săgeţilor pe acoperişul improvizat răpăia ca o grindină. Prelatele nu erau însă de nici un folos faţă de ghiulele, care le desfundau, ucigând rânduri întregi de sclavi.

Dintre cei cinci oameni înlănţuiţi la aceeaşi ramă, trei - printre care şi cavalerul de Rhodos - cunoşteau limba turcă, aşa că puteau reconstitui după ordinele ofiţerilor otomani fazele bătăliei. Înţeleseseră, de pildă, că galera lor avea să abordeze în curând corabia „Santa Maria”. Momentul culminant sosise.

Deodată, prin spaţiul liber dintre parapetul bordului şi marginea prelatelor, văzură peretele uriaş al navei genoveze, care se apropia vertiginos.

Etrava „Santei Maria” izbi în plin galera, rupându-i vâslele. spintecându-i bordurile şi carena. Mânerul ramei la care trăgeau cei cinci robi îi proiectă înapoi cu violenţă, zdrobindu-le coastele şi braţele. Mai toţi vâslaşii orânduiţi pe aceeaşi latură a galerei le împărtăşiră soarta. Din piepturile strivite şi din capetele sparte sângele se scurgea, înroşind apa mării...

De pe puntea sa de comandă, căpitanul Phlactanellas privea cu diabolică bucurie prăpădul pe care „Vulturul bicefal” - o adevărată fortăreaţă plutitoare - îl făcea printre vasele joase turceşti, spărgându-le ca pe nişte jucării. Vântul puternic îl slujea de minune, sporind viteza navei şi puterea ei de pătrundere. Corabia bizantină evoca un încercat luptător de circ pe care se străduiesc să-l imobilizeze o ceată de copii. Uriaşul îşi vedea de drum, zvârlindu-i în lături, călcându-i în picioare.

Când Suleiman Balthoglu văzu pârtiile deschise de cele patru corăbii ale ghiaurilor printre vasele lui, simţi că îl apucă nebunia. Era de neînţeles. Flota sa, deşi se bucura de o superioritate numerică zdrobitoare, nu putea stăvili înaintarea duşmanului. I se urcase sângele la cap şi îi zvâcneau tâmplele de parcă l-ar fi lovit o criză de dambla. Întoarse capul spre ţărm şi întrezări silueta sultanului, călare pe armăsarul său alb.

– La abordaj! răcni Balthoglu, agitându-şi furios braţele. La abordaj, şleahtă de laşi,