Padişahul se albise la faţă ca o filă de hârtie. Amiralul şi marinarii lui îl făceau iarăşi de batjocură. Cu mâinile încleştate pe dârlogi, cu flăcări de mânie în ochi, asista la spectacolul degradant al imensei lui flote ţinute în şah de câteva corăbii duşmane. Era de neconceput. Cu toate acestea, trebuia să se încline în faţa evidenţei. Scrâşni furios în auzul generalilor care-l însoţeau:

– Balthoglu este un incapabil! Un ticălos! Merită ştreangul! Dacă mă lipseşte de o victorie pe care am pregătit-o cu atâta sârg, îl ucid cu mâna mea!

Marele vizir, care-şi legase soarta de păstrarea existenţei Bizanţului, reflectă cu amărăciune: „Oh, nevolnici creştini din Apus! Dacă aţi fi trimis o flotă în locul acestor puţine corăbii, aţi fi pecetluit finalul întregului război! Am mizat pe pace, fiindcă nu mi-am închipuit că veţi fi atât de orbi încât să nu vă daţi seama că un modest efort militar astăzi v-ar fi scutit mâine de un efort însutit! Am scontat pe o manevră a voastră care nu se traduce în fapt! Oare v-am suprapreţuit, socotindu-vă mai prevăzători decât sunteţi? Sau aşteptaţi să loviţi la momentul ales de voi? Iar tu, Mehmed, când ai să te trezeşti la realitate? Nu-ţi dai seama că ai făcut o greşeală fatală pripindu-te? Acum îţi joci ultima carte! Dacă vei pierde războiul, te vei nărui şi vei trage după tine întreaga dinastie a lui Orkhan! În acest război şi eu îmi joc capul. N-ai să-mi ierţi pacifismul, care nu este în realitate decât o excesivă prudenţă, nici dacă vei fi înfrânt, nici dacă vei fi învingător!... Câteodată mă întreb dacă n-ai avut totuşi dreptate. Ai mizat pe imbecilitatea politică a suveranilor creştini din Apus! Până acum evenimentele par să-ţi fi confirmat judecata. Dar dacă aceste patru nave constituie avangarda unei mari flote creştine, eşti pierdut! Definitiv pierdut!”

Gândurile lui Zaganos-Paşa urmau alt făgaş: „Dacă în primele ceasuri Mehmed nu-şi va descărca furia asupra mea, în calitatea pe care o deţin de vizir al armatei, toate se vor orândui în folosul meu personal. Din nefericire, cu omul ăsta nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. Dacă ies cu faţa curată din criza actuală, scap şi de concurenţa lui Balthoglu, a cărui prăbuşire

– pun rămăşag - este încă de acum un fapt consumat. Nu-mi mai rămâne decât să-l elimin pe Khalil. Vulpoiul ăsta îmi va da ceva mai mult de lucru. Balthoglu şi-a săpat singur groapa; lui Khalil trebuie să i-o sap eu!...”

De pe unul din turnurile din preajma portului Bucoleon, împăratul Constantinos urmărea peripeţiile luptei navale când măcinat de temeri, când însufleţit de speranţe. Dumnezeu ţinea cu creştinii, îşi spunea el. Altfel nu se puteau explica strădaniile zadarnice ale turcilor de a se prinde cu căngile de bordurile corăbiilor împresurate. Nu erau în stare să profite de superioritatea lor numerică atât de evidentă. Tentativele lor nereuşite de a trece la abordaj se încheiau cu uriaşe pierderi omeneşti.

Deodată, vântul, care suflase până atunci cu putere, căzu. Pânzele se dezumflară şi rămaseră să atârne moi, ca obrajii veştejiţi ai unor bătrâne. Doar hula mai continua a-şi rostogoli valurile, săltând pe culmile lor viermuiala de nave încleştate în luptă. Corăbiile creştine înaintau acum numai în virtutea inerţiei, iuţeala lor scăzând treptat. Dacă vântul ar mai fi durat un sfert de oră, toate patru ar fi pătruns în Cornul de Aur. Elementele naturii se desolidarizaseră brusc de creştini, spre a se coaliza cu turcii.

Amiralul Balthoglu înţelese că i se oferea o şansă unică. Navele ghiaurilor în plin mers erau inexpugnabile. Imobilizate, deveneau o pradă sigură.

– Abia acum începe adevărata bătălie! strigă înviorat.

Neaşteptata perspectivă a succesului îi insufla noi izvoare de energie. Îşi scoase iataganul din teacă.

– De data asta nu-mi mai scapă! Îi spulber!

De pe ţărm, sultanul văzu nava-amiral avântându-se ca un uliu asupra corăbiilor vrăjmaşe. Culorile îi reveniră în obraji. Căderea bruscă a vântului îi schimbă şi lui starea sufleteasca. Supărarea de până atunci se transformă într-un optimism exuberant.

– Allah, slăvit să-i fie numele, este alături de noi! vorbi cu strunită bucurie generalilor din suită. Acum victoria este a noastră! Haide, Balthoglu! strigă euforic, uitând că amiralul nu-l putea auzi. Arată-le ghiaurilor spurcaţi ce înseamnă puterea otomană!

Căpitanul Phlactanellas învălui posomorât cu privirile pânzele moi, atârnate de vergi. Înainte de a fi definitiv imobilizate de calmul eolian, navele trebuiau grupate, spre a alcătui o citadelă plutitoare omogenă, în jurul căreia avea să fie purtată în continuare lupta. Atâta vreme cât se aflaseră în marş, linia de şir îi favorizase. Acum se impunea să schimbe neîntârziat tactica.

La semnalul său, căpitanii genovezi - folosindu-se de ultimele pâlpâiri ale mişcării corăbiilor proprii - manevrară astfel încât să formeze laolaltă cu „Vulturul bicefal” un careu, desigur imperfect, dar care le permitea să-şi acopere oarecum spatele.

La porunca lui Balthoglu, vasele otomane se regrupară în cerc concentric, năpustindu-se asupra ghiaurilor.

– Primului ostaş turc care va înfige steagul verde al Profetului pe catargul „Vulturului bicefal” îi voi acorda rangul de ofiţer!

Amiralul transmise acest mesaj prin semnalizare tuturor vaselor de sub comanda sa. Făgăduiala lui biciui înflăcărarea războinică a turcilor. Răcnind prin mii de guri, se pregătiră sufleteşte de atac. Fără să ţină seama de grindina de săgeţi şi de bolovani, navele turceşti izbutiră să atingă bordurile: corăbiilor. Atât de înghesuite erau vasele otomane, încât ascunseseră luciul mării. Folosindu-se de această platformă sui-generis, osmanlâii năvăliră asupra fortăreţei plutitoare. Sub comanda personală a lui Balthoglu, se cramponară cu căngi de parapetele navelor duşmane şi, sprijinind scări cu cârlige de bordurile lor înalte, dezlănţuiră asaltul.

Tânărul Leonidas Pateras se uită peste balustrada „Vulturului bicefal” la colcăiala de turci care se căţărau pe scări şi pe frânghiile prevăzute cu cârlige zdravene, spre a invada puntea. Sosise momentul folosirii armelor potrivite în lupta corp la corp: săbii, securi, pumnale, măciuci. Pateras trase o ultimă săgeată în masa de duşmani, nimerind în plin un ofiţer de ieniceri. Zvârli arcul, scoase de la brâu securea şi începu să reteze metodic frânghiile prinse cu cârlige de parapet, întinse la maximum de greutatea ciucurilor de turci.

Alături de el se afla Ruvas, un tânăr