romeu originar din Symendria. Deopotrivă cu Leonidas şi cu ceilalţi marinari buluciţi de-a lungul balustradelor, tăia frânghii, împingea în gol scări cu turci, arunca asupra lor pietroaie. Plecat peste balustradă, Ruvas se străduia să împingă în afară o scară cu osmanlâi, priponită de bordul navei.

– Ajută-mă, frate Leonidas! strigă. E prea grea! Nu o dovedesc singur!

Ruvas avea chipul înnegrit de funingine, fiindcă se luptase şi cu un început de incendiu. Leonidas îşi uni puterile cu ale lui Ruvas. Ajutaţi şi de tangajul care descentra scara, izbutiră să o urnească, rostogolind-o în gol. Scara se prăbuşi cu ciorchinii de turci agăţaţi de ea peste asediatorii de jos.

– I-am aranjat şi p-ăştia! strigă Ruvas, frecându-şi încântat mâinile.

Deodată râsetul i se transformă într-un rictus încremenit. Cârligul unei frânghii zvârlite de jos i se înfipsese între coaste, găurindu-i plămânii. O spumă sângerie îi apăru în colţul buzelor. Bolborosi ceva şi se prăbuşi.

Leonidas nu avu timp să-i vină în ajutor, fiindcă în aceeaşi clipă zări pe culmea balustradei mâinile unui turc, apoi un turban. Ridică securea şi, cu o lovitură, scurtă, reteză mâna dreaptă a turcului, care urlă, prăbuşindu-se în adânc. Mâna secţionată căzu pe punte, la picioarele lui Leonidas, care o dădu la o parte cu vârful cizmei.

Un alt turban, de astă dată ofiţeresc şi cu găietane de aur, se ivi după muchea balustradei. Tânărul marinar repezi securea în creştetul păgânului. Ofiţerul văzu în ultima clipă tăişul securii abătându-se asupra lui. Trase capul la o parte spre a evita lovitura, dar reacţia lui fu târzie. Ascuţişul fierului îi despică odată cu carotida şi jumătate din grumaz. Sângele ţâşni ca din pompă, stropindu-l pe Leonidas, care izbucni într-un râs isteric:

– Veniţi, spurcaţilor! Să vă trimit peşcheş Profetului vostru! Veniţi cât mai mulţi! Hai, încă unul!...

Pintenul navei-amiral se înfipse în flancul stâng al „Vulturului bicefal”. Balthoglu răcnea, îndemnându-şi la luptă oamenii. Îl exaspera rezistenţa înverşunată a ghiaurilor, neputinţa osmanlâilor, care atacau în valuri succesive, de a-şi specula superioritatea numerică. Apucaţi de furii, nişte turci încercară să spargă bordurile „Vulturului bicefal”, repezindu-şi securile în lemnul tare. Dar nu izbutiră decât să muşte câteva aşchii. Alţii aruncau de jos torţe aprinse, spre a incendia suprastructurile corăbiilor. Dar găleţile cu apă vărsate de romei stingeau la repezeală focarele. Zbieretele furibunde, strigătele de durere, zăngănitul armelor, stridenţele trompetelor se împleteau într-un vacarm asurzitor, acoperind vocea amiralului, care nu mai reuşea să se facă auzit nici de propriii săi aghiotanţi, aflaţi în jurul lui.

– Înainte! urla surescitat, înainte! Romeii nu sunt zei! Sunt oameni ca şi voi! Treziţi-vă! Loviţi cu sete! Trăsniţi-i cu iataganele şi cu ghioagele! Dovediţi-le că sunteţi cei mai buni ostaşi din lume! Înainte! Înainte, nevolnicilor! Vă faceţi de ruşine sub ochii padişahului! Înainte!

Alterna ameninţările şi îndemnurile într-o vană strădanie de a-i sili să se depăşească pe ei înşişi. Abia acum înţelegea eroarea pe care o săvârşise. Ataca nişte corăbii înalte, folosindu-se de galere joase, expuse loviturilor nimicitoare venite de sus. Pe de altă parte, vasele bulucite în jurul corăbiilor creştine îşi pierduseră posibilităţile de manevrare... Începu să-l părăsească speranţa că va obţine victoria. Dacă va pierde şi bătălia aceasta, numai a lui va fi vina. Gândul îi fugi la sultan, şi în clipa aceea îl împresură o cumplită spaimă. „Mehmed n-are să mă mai ierte! Mehmed n-are să mă mai ierte!” Întrezări ca prin vis laţul de mătase al sugrumătorilor nubieni din sarai. „Mai bine să pier în luptă decât să mă ucidă călăul!”

O revărsare de urlete şi o duhoare greţoasă de carne arsă adusă de vânt dinspre corăbiile împresurate îi dădură de ştire că romeii puseseră în acţiune năprasnicul foc grecesc, atât de temut de duşmanii Bizanţului. Peste turcii care se agitau în jurul corăbiilor creştine pornise să cadă o ploaie aprinsă. Flăcările lichide carbonizau hainele, carnea, transformând oamenii în torţe vii. Înnebuniţi de durere, aceştia se aruncau în mare, dar focul continua să ardă şi sub apă. Câteva galere incendiate se scufundau încet. Osmanlâii care scăpaseră neatinşi se dădură înapoi, îngroziţi. Efectul moral al focului grecesc era distrugător. Spre a-l precumpăni şi a-i electriza pe soldaţi, Balthoglu hotărî să intre în luptă în prima linie. Ridică iataganul şi începu să-l agite deasupra capului.

– După mine, înainte!

Porni în pas alergător, sărind de pe un vas pe altul, spre bastionul plutitor al ghiaurilor. Aghiotanţii se avântară pe urmele lui. Străbătea puntea unei fustae, când o piatră trimisă dintr-o catapultă lovi în plin catargul navei, frângându-l. O aşchie îl nimeri pe amiral sub ochiul drept, umplându-i obrazul de sânge. Şocul îl buimăci o clipă. Îşi şterse cu mâneca hainei sângele de pe faţă.

– Înainte! Înainte! zbieră, transformându-şi strigătul de durere într-un îndemn la luptă.

Se rezemă de ciotul catargului, fiindcă o slăbiciune ciudată îl făcu să nu se mai simtă stăpân pe picioare. „Numai de n-aş leşina!” gândi. Un aghiotant se apropie, plin de solicitudine.

– Îmi îngăduiţi să vă pansez!

Amiralul îl dădu la o parte cu o mişcare brutală a braţului.

– Nu-mi purta de grijă! Du-te şi te luptă! Acolo ţi-e locul!

Ofiţerul se înroşi. Fără să răspundă, porni în fugă, pierzându-se în vârtejul bătăliei...

Căpitanul Maurizio Cattaneo îşi şterse cu mâna stângă şiroaiele de sudoare de pe faţă. Alergând de la un capăt la celălalt al corăbiei, spre a conduce operaţiile de apărare, se încinsese atât de tare, încât era ispitit să-şi arunce coiful şi să-şi scoată armura. Era însetat de o adiere cât de slabă, care să-l mai răcorească. Dar vântul se încăpăţâna să doarmă.

„Dacă nu îmi scot coiful, îmi iau foc creierii!” îşi zise. Uitând de cele mai elementare reguli de prudenţă, îşi smulse casca de pe cap şi o aruncă pe punte. Când simţi fruntea dezgolită răcorindu-se în contact cu aerul, crezu că renaşte. Se uită la cerul scăldat în focul soarelui, la picăturile de sânge care se prelingeau de pe lama săbiei sale, la pânzele moi, nemişcate. „De sar stârni odată vântul! Altfel suntem pierduţi! reflectă cu tristeţe. Păcat de oamenii mei! M-ar durea să cadă pe mâna turcilor!”

Se bătuse cu atâta sete, făcuse atâta risipă de energie., încât muşchii începuseră să-l doară. Aspiră adânc aerul,